Sub sacii vechi erau șase cățeluși nou-născuți.
Cinci se mișcau, căutând căldura mamei. Unul stătea deoparte și abia mai respira.
— Anatolie! Cheamă oamenii! Nu atingeți șura! strigă Victor.
Cățea se afla în prag. Nu mai mârâia, ci privea spre pui și scheuna.
Victor luă cu grijă cățelușul rece.
Deasupra lui trosni o grindă.
— Ieșiți! Acoperișul cade! strigă Anatolie.
Oamenii găsiră o ladă și începură să scoată puii. În timp ce Victor îl ridica pe ultimul, o bucată de acoperiș se prăbuși în fața ieșirii.
Cățea se aruncă spre scânduri și începu să sape.
— Aduceți ranga! porunci Anatolie.
Muncitorii reușiră să ridice grinda și să-l scoată pe Victor.
Cățea mirosi fiecare pui, apoi îi linse mâna.
La veterinar, puiul cel mai slab a fost încălzit și pus la perfuzie. Medicul spuse că următoarele ore vor fi decisive.
Victor nu plecă.
Stătea pe un scaun de plastic și se gândea că dimineață considerase animalul o piedică neplăcută.
Acum înțelegea că ea fusese singura care știa ce pericol îi amenința pe cei dinăuntru.
Seara, veterinarul îi dădu vestea:
— Va trăi.
Victor anulă demolarea pentru câteva zile. Brigada întări șura și amenajă un colț sigur.
După ce puii crescură, li se găsiră stăpâni. Victor îi dădu numai oamenilor care acceptau să-i țină în casă sau într-o curte îngrijită.
Cățea rămase la gospodărie.
Victor o numi Roșcata.
Mai târziu, șura a fost demolată și în locul ei s-a construit un garaj mic. Lângă casă a apărut și o cușcă nouă.
Roșcata rareori dormea în ea. Preferă treptele de la intrare, de unde putea vedea întreaga curte.
Oamenii spuneau că Victor salvase o mamă cu șase pui.
El îi corecta de fiecare dată:
— Nu eu am salvat-o. Ea ne-a oprit înainte să facem ceva ce n-am fi putut repara niciodată.