Asistenta l-a observat imediat.
Un bătrân înalt, cu paltonul ud și noroi până la glezne, stătea în fața ușii secției de cardiologie și bătea încet, dar fără să se oprească.
Era aproape zece seara. Vizitele se terminaseră de mult.
— Tată, pe cine căutați?
Bărbatul își scoase căciula. Părul alb îi era lipit de frunte, iar degetele îi tremurau de frig.
— Pe nevastă-mea. Ileana Popescu, salonul șase.
— Mâine dimineață puteți veni.
— Mâine este prea târziu.
Asistenta se încruntă.
— S-a întâmplat ceva?
Bătrânul înghiți greu.
— Ne-am certat.
Femeia aproape zâmbi.
— Pentru asta ați venit noaptea prin ninsoare?
— Pentru asta am mers trei kilometri pe jos.
Apoi adăugă, ca și cum ar fi explicat cel mai firesc lucru din lume:
— De șaizeci de ani nu adormim supărați unul pe altul.
Totul începuse la nunta lor.
Ileana avea douăzeci și unu de ani și o rochie cusută de mătușa ei dintr-o perdea albă cumpărată de la oraș. Dumitru avea douăzeci și cinci, două cămăși bune și o bucată de pământ primită de la părinți.
Petrecerea se ținuse în curtea casei. Mesele fuseseră făcute din scânduri, găinile se ascunseseră sub șopron din cauza muzicii, iar un lăutar cântase la acordeon până aproape de ziuă.
Când ultimii oaspeți plecară, mama lui Dumitru o chemă pe mireasă lângă fântână.
— Îți spun ceva ce mie mi-a spus mama mea. Să nu lași niciodată noaptea să intre între voi cu supărare.
Ileana nu înțelese.
— De ce noaptea?
— Pentru că tăcerea crește pe întuneric. Astăzi nu vă vorbiți o oră, mâine o zi. După aceea omul se obișnuiește să doarmă lângă un străin.
Fata ținu minte.
Și Dumitru, deși nu fusese lângă fântână, ajunse să respecte regula mai mult decât oricine.
Nu însemna că nu se certau.
Dimpotrivă.
Dumitru era dulgher bun și om aprig. Când se înfuria, vorbea prea tare, ieșea în curte și tăia lemne chiar dacă nu era nevoie.
Ileana avea un orgoliu tăcut. Nu ridica vocea, dar putea să nu-l privească ore întregi.
Prima ceartă serioasă veni la un an după nuntă.
Ea voia material pentru o rochie. El spusese că banii trebuiau păstrați pentru acoperiș.
— Nu mi-am mai cumpărat nimic de când ne-am căsătorit, spuse Ileana.
Dumitru izbucni:
— Acoperișul nu se repară cu rochii!
Ea plânse. El trânti ușa și dispăru în atelier.
Peste sat cădea lapoviță. Soba se stingea, iar Ileana stătea singură la masa din bucătărie, convinsă că alesese omul greșit.
După miezul nopții, Dumitru intră cu umerii albi de zăpadă.
— N-am bani de rochie acum, spuse el. Dar nici dreptul să țip la tine n-am.
Ileana nu răspunse.
El se așeză pe podea, lângă scaunul ei.
— Nu merg la culcare până nu-mi spui ceva.
— Ești încăpățânat.
— Asta știu. Mai spune ceva.
Ea încercă să nu zâmbească.
Nu reuși.
Au rămas la masă până aproape de dimineață. Rochia a venit mai târziu. Împăcarea, în noaptea aceea.
Așa au trecut șase decenii.
Au avut cinci copii.
Au ridicat o casă.
Au trecut prin ierni în care lemnele nu ajungeau, prin veri în care fântâna seca și prin ani în care fiecare bănuț era numărat de două ori.
După moartea băiatului lor cel mic, Ileana nu vorbi aproape două săptămâni. Stătea întoarsă spre perete și își ținea mâinile strânse la piept.
Dumitru mergea prin casă ca un om rătăcit. Mânca în picioare, dormea pe bancă și intra în atelier fără să lucreze.
Într-o noapte, se așeză lângă ea.
— Nu știu să te ajut, spuse. Dar nu vreau să suferim fiecare în alt colț al casei.
Ileana se întoarse.
Au plâns împreună până s-a luminat.
Nu s-au vindecat atunci. Dar au început să trăiască din nou.
Când Dumitru începu să bea prea mult, Ileana nu-l certă. Îi spuse doar:
— Eu nu pot face pace cu un om care mâine nu-și amintește ce mi-a promis.
El rămase mult timp pe marginea patului.
A doua zi aruncă sticla din șopron.
Nu se schimbă dintr-odată. Au mai existat căderi. Dar de fiecare dată trebuia să se uite în ochii ei înainte de somn și să spună adevărul.
Până când băutura dispăru din viața lor.
Copiii crescură și plecară.
Casa deveni mai liniștită.
Ileana și Dumitru îmbătrâniră unul lângă altul, împărțind medicamentele, pâinea, lemnele și serile.
La optzeci și unu de ani, Ileana începu să respire greu. Într-o dimineață se prăbuși lângă sobă.
Medicii o internară la cardiologie în Buzău.
Dumitru venea zilnic.
Se trezea la cinci, hrănea pisica, închidea soba și mergea până la stație. Două ore cu autobuzul la dus, două la întors.
Îi aducea mere ionatane, ciorapi groși și ziarul, deși Ileana nu mai avea putere să citească.
În a cincea zi, ea îl privi atent.
Avea obrajii trași, mâinile îi tremurau, iar când se ridica de pe scaun trebuia să se sprijine de perete.
— Mitrule, de mâine nu mai vii.
El rămase cu mărul în mână.
— Ce-ai spus?
— Stai acasă. Drumul este lung, se răcește vremea. Dacă pățești ceva?
— Mă alungi.
— Te protejez.
— Șaizeci de ani am stat lângă tine și acum îmi spui să stau acasă?
Vocea lui se ridică. Celelalte bolnave tăcură.
— Mi-e frică pentru tine, spuse Ileana. Mai mult decât pentru mine.
— Eu fără tine n-am ce face acasă!
Își luă căciula și plecă înainte ca ea să-i vadă lacrimile.
La stație află că autobuzul se defectase. Următorul urma să vină abia dimineață.
Putea dormi în gară.
Putea suna un copil.
Putea aștepta.
Dar se însera, iar el și Ileana rămăseseră certați.
Dumitru porni înapoi spre spital prin lapoviță.
Când asistenta îl găsi la ușă, hainele îi erau ude, iar buzele aproape vinete.
— Nu pot să vă las. Dacă află medicul de gardă…
— Atunci spuneți-i că un bătrân prost n-a putut aștepta până dimineață.
Femeia îl privi câteva secunde, apoi deschise ușa.
Dumitru ajunse la salonul șase și se opri.
Patul Ilenei era gol.
Cearșaful fusese strâns, iar pe noptieră rămăsese numai punga cu mere.
— Unde este? întrebă el.
Asistenta din salon arătă spre capătul coridorului.
— I s-a făcut rău. Au dus-o la terapie intensivă.
Dumitru se sprijini de tocul ușii.
— Trăiește?
— Medicii sunt cu ea.
Pentru prima dată în cei șaizeci de ani, el nu știa dacă mai avea cui să-i ceară iertare.
Se așeză pe scaunul de lângă secție și își strânse căciula udă între palme.
După aproape o oră, medicul ieși.
— Sunteți soțul?
Dumitru se ridică atât de repede, încât aproape căzu.
— Da.
— Am stabilizat-o. Dar starea este gravă. Puteți intra câteva minute.
Ileana era palidă, cu fire și tuburi în jurul ei. Respira greu, dar când el îi atinse mâna, deschise ochii.
— Te-ai întors, șopti ea.
Dumitru începu să plângă.
— N-am putut să plec așa.
— Autobuzul?
— S-a stricat.
— Ai mers pe jos?
El dădu din cap.
Ileana încercă să se încrunte.
— Bătrân nebun.
— Știu.
— Te-am trimis acasă ca să te protejez.
— Iar eu m-am supărat pentru că mi-a fost frică. Dacă nu mă mai lăsai să vin, însemna că trebuia să învăț să trăiesc fără tine.
— Poate va trebui.
Dumitru îi strânse mâna.
— Atunci învăț mâine. Astăzi încă ești aici.
Ileana zâmbi slab.
— Nu mai suntem certați?
— Nu.
— Bine. Acum pot să dorm.
Dumitru rămase lângă ea până dimineață.
Ileana a mai trăit trei luni.
A fost externată, iar copiii au organizat între ei un program ca Dumitru să nu mai facă singur drumul. Uneori mergea cu fiul cel mare. Alteori vorbeau la telefon.
În ultima seară, Ileana stătea în patul lor de acasă. Dumitru îi încălzea mâinile între palmele lui.
— Ești supărat pe mine? întrebă ea.
— Pentru ce?
— Pentru că plec prima.
El închise ochii.
— Da.
— Atunci trebuie să ne împăcăm.
— Nu știu cum.
— Spune că mă ierți.
— Te iert dacă mă ierți și tu că rămân.
Ileana îi atinse obrazul.
— Te iert.
A adormit ținându-l de mână și nu s-a mai trezit.
După înmormântare, copiii vrură să-l ia la oraș.
Dumitru refuză.
Rămase în casa lor, cu pisica, soba și scaunul gol de lângă fereastră.
În fiecare seară, înainte să stingă lumina, se oprea lângă fotografia Ilenei.
— Azi n-am fost supărat pe tine, spunea. Doar mi-a fost dor.
Apoi se culca.
Fiindcă unele reguli nu se termină odată cu viața.
Se transformă în felul în care continuăm să iubim.