La șapte dimineața, Vitea l-a sunat pe Ghenadie și i-a spus fără ocolișuri:

La șapte dimineața, Vitea l-a sunat pe Ghenadie și i-a spus fără ocolișuri:

— Avem câine.

Ghenadie a clipit somnoros.

— Ce câine, măi Vitea? Eu te-am trimis să dărâmi șopronul, nu la plimbare.

— O cățea roșcată. Stă la ușă și nu ne lasă.

— Sunteți patru bărbați.

— Știu. Da’ ea nu pleacă. O alungăm, se duce până la gard și se întoarce. Se pune în prag, de parcă-i casa ei.

Ghenadie s-a ridicat din pat, oftând. Afară era o dimineață umedă de mai, când parcă tot orașul miroase a pământ rece.

Gospodăria de la marginea Chișinăului o cumpărase recent. Casa era veche, dar bună de reparat. Șopronul însă trebuia dat jos urgent: scândurile putrede, acoperișul lăsat, ușa strâmbă. Comandase container, oameni, tot.

Și acum lucrarea stătea din cauza unei cățele.

Când a ajuns, muncitorii nu lucrau. Unul fuma lângă gard, altul stătea în cabină, iar Vitea își ținea mâinile în buzunare și privea spre șopron.

— Iaca, — a zis el.

În prag stătea cățeaua.

Era roșcată, slabă, cu blana udă și încâlcită. Un ochi părea puțin bolnav. Nu lătra. Doar stătea acolo și privea.

— Ați încercat să intrați din spate?

— Am încercat. Cum ne apropiem, fuge acolo și se pune în față.

Ghenadie a mers spre șopron. Cu fiecare pas, mirosul se făcea mai greu. Lemn vechi, umezeală, mucegai. Și ceva slab, aproape ascuns, care l-a făcut să se oprească pentru o clipă.

Cățeaua s-a ridicat.

— Hai, pleacă, — a zis el și a bătut din picior.

Ea s-a dat înapoi. Nu mult. Apoi iar s-a pus la ușă.

— Poate o speriem cu o scândură? — a întrebat un muncitor.

— Nu pune mâna pe ea, — a spus Ghenadie.

Nici el nu știa de ce a zis-o așa repede.

S-a uitat mai atent la cățea. Nu era rea. Era speriată și obosită. Dar în ochii ei era o încăpățânare pe care Ghenadie o văzuse doar la oameni disperați.

— Mă uit eu, — a zis el.

A împins ușa șopronului. Lemnul a scârțâit urât. Cățeaua a mârâit încet, dar nu s-a repezit. Doar tremura cu tot corpul.

Ghenadie s-a strecurat înăuntru, luminând cu telefonul.

În șopron era întuneric, praf și gunoi vechi. Într-un colț stăteau niște saci umezi, acoperiți cu fân putrezit.

Și de acolo s-a auzit un piuit subțire.

Atât de slab, că Ghenadie a crezut prima dată că i s-a părut.

— Vitea, — a spus el încet. — Adu-mi lanterna. Și nu face gălăgie.

Sub fân erau pui. Cinci. Mici, orbi, lipiți unul de altul. Unul era prins sub o scândură, iar piuitul venea de la el.

Ghenadie a simțit cum i se usucă gura.

— Asta păzea ea…

Vitea, care intrase după el, și-a scos căciula, deși nu era cald.

— Dacă începeam cu barosul, îi făceam praf.

Cățeaua stătea în prag și se uita la ei. Nu mai era paznic. Era mamă. O mamă flămândă, udă, aproape fără putere, care se împotrivise la patru bărbați și la un șantier întreg pentru că în colțul acela era toată lumea ei.

— Ridică scândura ușor, — a spus Ghenadie.

Muncitorii au început să se miște atent. Unul ținea lumina, altul dădea fânul la o parte, Vitea ridica scândura milimetru cu milimetru. Ghenadie a scos puiul și l-a învelit în marginea hainei.

Era rece, dar viu.

— Sună la veterinar.

— Și containerul?

Ghenadie l-a privit.

— Containerul poate aștepta. Ăștia nu.

Veterinarul a venit repede. A examinat puii, a pus cel mai slab într-o cutie cu sticlă caldă, a curățat ochiul cățelei și a dat medicamente.

— Noroc că v-ați oprit, — a zis el. — Uneori animalele strigă mai clar decât oamenii. Numai că noi nu vrem să auzim.

Ghenadie a rămas tăcut.

Ziua aceea i-a schimbat planurile.

Șopronul n-a mai fost dărâmat dintr-o lovitură. L-au desfăcut cu grijă. Lemnul putred l-au aruncat, dar din partea bună au făcut o căsuță încăpătoare pentru cățea și pui. Vitea a adus un covor vechi, iar muncitorii au cumpărat mâncare din banii lor.

— Cum o chemăm? — a întrebat unul.

Ghenadie s-a uitat la blana ei roșcată.

— Ruda.

Așa i-a rămas numele.

Puii au crescut. Trei au fost luați de oameni buni din satul de lângă Chișinău. Unul l-a luat Vitea acasă. Cel mai mic, cel prins sub scândură, a rămas la Ghenadie. L-a numit Șansă.

Gospodăria s-a schimbat încet. Casa a fost reparată, gardul îndreptat, curtea curățată. Dar lângă poartă, pe o pătură veche, Ruda stătea mereu cu ochii atenți, iar Șansă se rostogolea pe lângă ea.

Ghenadie se gândea des la dimineața aceea.

El venise supărat că o cățea îi strică lucrul. Dar ea nu stricase nimic. Ea salvase ce oamenii erau gata să distrugă din grabă.

De atunci, când cineva îi spunea că un lucru vechi trebuie dat jos repede, Ghenadie zicea:

— Întâi uită-te bine înăuntru.

Pentru că nu știi niciodată ce viață se ascunde în locul pe care tu îl vezi doar ca pe o ruină.