La parterul blocului nostru din Brașov exista o curte cât o sufragerie mai mare. Oficial era o bucată de spațiu comun, dar fusese împrejmuită cu mult înainte să ne mutăm noi, așa că nimeni nu o folosea în afară de familia noastră.
Pentru Max, boxerul nostru, curtea era întreaga lume.
Dimineața ieșea înainte să-mi beau cafeaua, adulmeca fiecare fir de iarbă, alerga după mingea albastră și se întorcea de fiecare dată cu o expresie atât de fericită, de parcă tocmai câștigase ceva important.
Totul s-a schimbat când deasupra noastră s-a mutat o familie nouă.
În prima dimineață, pe balcon a apărut un motan uriaș, alb cu pete cenușii. S-a așezat pe margine, și-a înfășurat coada în jurul labelor și l-a privit pe Max de sus.
Max a încremenit.
Motanul nu s-a mișcat.
Câinele a scos un lătrat.
Motanul a căscat.
Max a început să sară, să se învârtă și să latre atât de tare, încât soțul meu a ieșit în curte crezând că cineva încearcă să intre peste gard.
Dar pe balcon nu se mai vedea decât o coadă pufoasă care dispărea încet în apartament.
A doua zi, motanul a apărut la aceeași oră.
A treia zi la fel.
Vecinii îi spuneau Sultan. Și numele i se potrivea. Se întindea la soare, se spăla tacticos și, din când în când, cobora capul spre Max, ca să se asigure că spectacolul continua.
Iar Max nu-l dezamăgea.
Lătra până răgușea. Alerga de-a lungul gardului. Aducea mingea sub balcon și o scutura, parcă provocându-l pe motan să coboare.
După o săptămână, am urcat la vecini.
Mi-a deschis un bărbat masiv, desculț, cu televizorul urlând în spatele lui.
— Vă rog să nu mai lăsați motanul pe balcon dimineața. Câinele meu o ia razna.
M-a privit fără pic de jenă.
— Motanul meu stă pe balconul lui. Câinele dumneavoastră face gălăgie. Educați câinele.
— Încerc, dar Sultan îl provoacă.
— E motan. Nu politician.
Și mi-a închis ușa.
De atunci, fiecare dimineață a devenit un mic război.
Eu îl chemam pe Max în casă.
Vecinul deschidea ușa balconului.
Sultan apărea.
Max începea să latre.
Din bloc veneau lovituri în țevi, comentarii în grupul de proprietari și amenințări că vom fi reclamați.
Mă enervam pe motan.
Mă enervam pe vecin.
Uneori mă enervam chiar și pe Max.
Apoi, într-o dimineață, balconul a rămas gol.
Max a așteptat.
S-a așezat sub el, cu mingea între labe.
După o jumătate de oră, a început să scâncească.
Sultan nu a apărut nici a doua zi.
Nici a treia.
La început am simțit o ușurare rușinoasă. În sfârșit era liniște.
Dar Max nu mai voia să se joace.
Nu mai alerga prin curte. Nu mai rupea jucării. Stătea cu botul ridicat și privea balconul pustiu.
În a patra zi a refuzat mâncarea.
În a șasea, și-a luat mingea și a pus-o exact sub locul unde se așeza motanul.
Atunci am urcat din nou.
Vecinul a deschis nervos.
— Acum ce mai este? Motanul nici măcar nu mai iese!
— Tocmai de asta am venit. Unde e?
Privirea lui s-a schimbat.
— E bolnav.
Am intrat fără să mai aștept invitația.
Sultan zăcea într-un colț al bucătăriei, pe un prosop murdar. Blana îi era încâlcită, respira greu, iar lângă el se aflau un castron cu apă tulbure și câteva oase.
— L-a văzut un veterinar?
— Nu am bani acum.
L-am pus într-o cutie de transport și l-am dus la o clinică.
Avea o infecție severă și era deshidratat. Medicul a spus că, dacă mai așteptam două zile, s-ar fi putut să fie prea târziu.
Sultan a rămas internat opt zile.
Am plătit tratamentul, hrana și analizele. Când l-am adus înapoi, am lăsat și un sac de hrană, două castroane și o pătură.
— Nu trebuie să-l iubiți ca mine, i-am spus vecinului. Dar trebuie să aveți grijă de el.
Nu mi-a răspuns.
În dimineața următoare, Sultan a ieșit din nou pe balcon.
Era mai slab și avea o porțiune de blană rasă pe picior.
Max l-a văzut și a scos un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată. Nu era lătrat și nici urlet. Era bucurie curată.
A alergat prin curte, a sărit, și-a adus toate jucăriile și le-a așezat sub balcon.
Sultan s-a întins, a clipit lent și a lăsat o labă să atârne printre gratii.
În săptămânile următoare și-au creat propriul ritual.
Dimineața, Sultan apărea primul.
Max venea cu mingea.
Motanul miauna.
Câinele răspundea cu două lătrături scurte.
Uneori Sultan arunca de pe balcon câte o jucărie mică, iar Max o prindea și o purta prin curte ca pe o comoară.
Apoi, într-o zi de luni, în fața blocului a apărut o dubă.
Vecinii de sus au început să care cutii.
Până la prânz plecaseră.
Nici măcar nu mi-au spus unde se mută.
Sultan era cu ei.
Max a rămas sub balcon până seara.
A doua zi a făcut la fel.
Timp de aproape o lună, în fiecare dimineață, își ducea mingea sub locul gol și aștepta.
Îi explicam că Sultan nu mai locuiește acolo.
Max mă asculta, îmi lingea mâna și se întorcea la balcon.
Apoi, într-o seară, a început să latre la poarta curții.
Nu spre balcon.
Spre stradă.
Am ieșit și am văzut o cutie de transport lăsată lângă gard.
Pe capac era lipită o hârtie mototolită:
„Nu-l mai putem ține. Știm că aici are un prieten.”
Dinăuntru s-a auzit un mieunat slab.
Max s-a lipit cu tot corpul de cutie.
Am deschis zăvorul și am ridicat capacul.
Înăuntru era Sultan.
Iar lipiți de burta lui stăteau doi pui de pisică, unul cenușiu și unul alb.
Motanul îi încălzea cu propriul corp.
Am aflat mai târziu de la o vecină că familia se mutase la rude. În noua locuință nu aveau voie cu animale. Găsiseră puii într-o cutie lângă tomberon, iar Sultan nu se dezlipise de ei.
În loc să caute ajutor, bărbatul hotărâse să lase toate cele trei animale la noi.
M-am înfuriat.
Dar nu aveam timp să mă cert cu cineva care dispăruse deja.
Am dus pisicile la cabinet.
Puii erau foarte mici, dar sănătoși. Sultan era slăbit din nou, pentru că aproape nu mâncase și stătuse lângă ei.
Max a așteptat toată ziua la ușă.
Când ne-am întors, am pus cutia în bucătărie.
Sultan a ieșit primul.
Max s-a apropiat atât de încet, încât i se auzeau unghiile pe podea. Motanul l-a mirosit, apoi și-a lipit fruntea de botul lui.
Max s-a culcat imediat.
Puii s-au târât spre burta lui caldă.
În seara aceea, boxerul nostru a rămas nemișcat aproape două ore, de teamă să nu-i deranjeze.
Am găsit familii pentru pui după câteva luni.
Pe Sultan nu l-am mai dat nimănui.
La început dormea pe dulap și îl privea pe Max de sus, ca pe vremuri de pe balcon.
Apoi a început să coboare.
Mai întâi pe spătarul canapelei.
După aceea lângă culcușul câinelui.
Într-o dimineață i-am găsit dormind împreună, Sultan cu o labă peste botul lui Max.
Vecinul nu s-a mai întors niciodată.
Nici nu l-am căutat.
Uneori oamenii spun că animalele nu înțeleg prietenia așa cum o înțelegem noi.
Poate au dreptate.
Poate ele o înțeleg mai simplu.
Nu întreabă cine locuiește sus și cine jos.
Nu țin minte cine a lătrat primul.
Pur și simplu observă când locul celuilalt rămâne gol.
Și așteaptă.