— Casa rămâne în familie. Voi puteți veni oricând să mai tundeți iarba, să vă ocupați de grădină. Doar nu sunteți niște străini.
Mariana a spus-o calm, în timp ce își așeza ceașca de cafea pe farfurioară.
Stătea în capul mesei, sub vița-de-vie, și privea în jur cu aerul unei femei care tocmai luase o hotărâre importantă și nu aștepta decât aplauze.
Era duminică. Ultima zi din iunie.
Pe masă se aflau friptura pregătită de Andreea, salata adusă de ea din București, pâinea cumpărată de Dan și prăjitura pe care o făcuse cu o seară înainte.
Casa de lângă Breaza fusese cândva o construcție umedă, cu două camere, acoperiș spart și o curte înghițită de buruieni.
Timp de patru ani, Andreea și Dan o transformaseră.
— M-am gândit să trec proprietatea pe numele Alinei, a continuat Mariana. Mai bine să fie totul clar cât încă sunt sănătoasă. Ea este fiica mea. Rămâne sângele meu.
Andreea a lăsat furculița jos.
— Pe numele Alinei?
Mariana a zâmbit.
— Da. Voi aveți apartamentul vostru în București. Servicii, planuri, poate vă mutați în alt oraș. Alina este mai stabilă.
Dan privea farfuria de parcă în sosul de friptură s-ar fi aflat răspunsul corect.
Alina stătea în fața lor, cu ochelarii de soare împinși în păr. Nu ridică ochii din telefon.
— Oricum, a spus ea, noi ne gândeam să venim mai des. Răzvan vrea să facă un grătar zidit lângă foișor.
Răzvan, soțul ei, s-a lăsat pe spate.
— Cunosc eu un notar bun în Câmpina. Dacă actele sunt în regulă, rezolvăm repede. Fără complicații.
Andreea s-a uitat la terasă.
Grinzile fuseseră cumpărate din banii ei.
Foișorul fusese ridicat într-o vară în care Dan își luase concediu, iar ea făcuse naveta între București și Breaza cu portbagajul plin de vopsea, ciment și scule.
Puțul fusese forat după ce pompa veche cedase. Andreea plătise avansul.
Acoperișul îl refăcuseră în urmă cu doi ani. Mariana se afla atunci la tratament în Sovata și le trimitea mesaje:
„Luați țigla mai bună, copii. Facem pentru noi.”
Pentru noi.
Andreea își amintea perfect acele cuvinte.
— Și noi ce devenim după ce o treceți pe Alina? Echipa de întreținere?
Mariana și-a strâns buzele.
— Iar începi. Cine v-a obligat să faceți ceva?
— Dumneavoastră ne-ați chemat. Ați spus că locul se pierde și că va rămâne familiei noastre.
— A rămas familiei.
— Familiei Alinei.
Dan și-a dres glasul.
— Andreea, mama nu a spus că nu mai putem veni.
Ea s-a întors spre el.
— Să venim unde? La sora ta, ca să-i reparăm gardul?
— Nu dramatiza.
— Nu dramatizez. Încerc să înțeleg ce am cumpărat timp de patru ani.
Mariana a ridicat bărbia.
— Nu ați cumpărat nimic. Ați ajutat. Într-o familie, oamenii nu stau cu chitanțele în mână.
Andreea aproape a râs.
Chitanțele.
Da, le avea.
Cu patru ani înainte, vânduse garsoniera moștenită de la bunica ei din Ploiești. Aproape douăzeci și două de mii de euro ajunseseră aici.
Mariana știa.
Dan știa.
Toți știau.
La început, soacra refuzase banii.
„Nu vreau să existe discuții mai târziu”, spusese Andreea.
Atunci Mariana scrisese de mână o declarație:
„Suma primită de la Andreea este investiție în modernizarea imobilului și va fi restituită dacă proprietatea va fi vândută ori transmisă altei persoane.”
Dan semnase ca martor.
Documentul se afla în mapa albastră de acasă.
— Acoperișul a costat aproape nouă mii de euro, a spus Andreea. Vă amintiți?
Mariana a făcut un gest iritat.
— Ce importanță mai are? Nu l-ați luat cu voi. A rămas aici.
— Exact. A rămas pe proprietatea pe care vreți să o dăruiți Alinei.
Alina și-a ridicat în sfârșit privirea.
— Nu trebuie să-mi scoți ochii. Eu nu v-am cerut să investiți.
— Dar acum accepți foarte ușor tot ce am făcut.
— Pentru că este casa mamei mele!
— Iar banii au fost ai mei.
Răzvan a pus scobitoarea pe farfurie.
— Doamnă Andreea, nu transformați o discuție de familie într-un proces. Nu vă avantajează.
— Este o amenințare?
— Este un sfat. Eu cunosc oameni. Știu cum se rezolvă astfel de situații.
Dan și-a pus palma pe masă.
— Gata. Toată lumea să se calmeze.
Andreea l-a privit.
— Tu știai?
— Ce?
— Că mama ta vrea să treacă imobilul pe Alina.
Tăcerea lui a fost suficientă.
— I-am spus acum câteva săptămâni, interveni Mariana. Nu era nimic hotărât.
— Și nu mi-ai spus, rosti Andreea.
— Pentru că știam că vei reacționa așa, răspunse Dan.
Această propoziție o lovi mai tare decât decizia soacrei.
Patru ani Dan spusese „casa noastră”, „grădina noastră”, „la vară mai facem dormitorul”.
Iar de câteva săptămâni știa că totul urma să fie oferit surorii lui.
— Mâine vine notarul, spuse Alina. Dacă tot discutăm, măcar să spunem tot.
— Mâine?
Răzvan se ridică.
— Actele sunt deja pregătite. Mai trebuie doar semnătura doamnei Mariana.
Andreea își luă telefonul și îi scrise avocatei care o ajutase la vânzarea garsonierei:
„Mai este valabilă declarația de recunoaștere a datoriei dacă proprietara încearcă să doneze imobilul?”
Răspunsul veni repede:
„Da. Mai ales dacă ai dovada transferurilor. Nu îi avertiza. Trimite-mi imediat documentul.”
— Plecăm acum, spuse Andreea.
— Nu face spectacol, murmură Dan.
— Spectacolul începe mâine, când vine notarul.
Mariana râse scurt.
— Și ce o să faci tu?
— Mai întâi o să vă arăt ce ați semnat acum patru ani.
Zâmbetul soacrei dispăru.
Iar Dan deveni atât de palid, încât Andreea înțelese că el știa mai multe.
Când ajunseră la București, mapa albastră nu mai era în sertar.
— Unde este? întrebă Andreea.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Mapa cu declarația și chitanțele.
— Poate ai mutat-o.
Andreea îl privi.
Cu ani înainte, după ce avocata o avertizase să păstreze documentele în două locuri, scanase fiecare pagină. Copiile se aflau într-un folder protejat și în e-mailul avocatei.
Nu îi spuse lui Dan.
În schimb, își făcu o geantă mică și plecă la o prietenă.
— Unde te duci?
— Undeva unde sertarele mele nu sunt golite în timp ce dorm.
În dimineața următoare, avocata trimise o notificare notarului, Marianei și Alinei. Donația presupunea exigibilitatea imediată a datoriei, iar orice încercare de înstrăinare fără clarificarea creanței urma să fie contestată.
Notarul suspendă procedura.
Răzvan sună de șapte ori.
Dan de douăsprezece.
Mariana trimise un singur mesaj:
„Ai făcut de râs familia pentru bani.”
Andreea răspunse:
„Familia m-a chemat când avea nevoie de bani și m-a scos din familie când a împărțit proprietatea.”
În aceeași zi află și motivul grabei.
Răzvan avea datorii la firma lui. După donație, el și Alina intenționau să ipotecheze casa pentru un împrumut comercial.
Dacă afacerea eșua, proprietatea putea ajunge la bancă.
Mariana acceptase, convinsă că „ginerele știe ce face”.
Dan știa tot.
Mai mult, recunoscu în cele din urmă că îi dăduse mamei mapa albastră.
— Am vrut să evit procesul.
— Luându-mi dovezile?
— Voiam să discutăm după semnare.
— După ce nu mai puteam opri nimic.
Dan tăcu.
— Tu nu ai încercat să păstrezi pacea, spuse Andreea. Ai ales partea lor și ai încercat să mă lași fără apărare.
Procesul nu a fost lung.
Transferurile bancare, facturile, mesajele Marianei și declarația scanată confirmau datoria. Dan a fost chemat ca martor.
La început încercă să spună că banii fuseseră un ajutor pentru familie.
Apoi avocata îi arătă propria semnătură sub cuvântul „restituire”.
Judecătoarea îl întrebă:
— Ați citit documentul înainte să semnați?
— Da.
— Atunci de ce susțineți acum contrariul?
Dan nu mai răspunse.
Mariana nu putea restitui suma.
Casa a fost pusă în vânzare de comun acord, înainte ca instanța să dispună executarea. Din preț, Andreea își recuperă banii, cheltuielile de judecată și o parte din dobândă.
Restul îi rămase Marianei.
Alina nu mai primi nimic.
Răzvan încetă să vorbească despre familie și notar.
Căsnicia Andreei cu Dan se termină câteva luni mai târziu.
El îi spunea că o singură casă nu merita să distrugă zece ani împreună.
Andreea îi răspundea:
— Casa nu a distrus nimic. Doar mi-a arătat ce era deja crăpat.
Un an mai târziu, cumpără o căsuță mică la marginea orașului Ploiești.
Nu avea foișor și nici acoperiș nou.
Avea o curte îngustă, doi meri bătrâni și un gard care trebuia reparat.
În prima primăvară, Andreea plantă coacăze de-a lungul aleii.
Douăsprezece tufe.
De data aceasta păstră toate chitanțele.
Nu pentru că se temea că cineva îi va lua munca.
Ci pentru că, pentru prima dată, fiecare cui, fiecare plantă și fiecare metru de pământ îi aparțineau cu adevărat.