— Stai puțin, Andrei. Doar nu ai venit până aici ca să vorbești din ușă. Sunt mama ta, nu o străină.

— Stai puțin, Andrei. Doar nu ai venit până aici ca să vorbești din ușă. Sunt mama ta, nu o străină.

Doamna Rodica i-a pus în față o cană de ceai și s-a așezat la masa mică din bucătărie.

Andrei venise direct de la depozitul firmei de transport. Îl durea capul, telefonul îi sunase toată ziua, iar acasă îl așteptau soția și fiica lor.

— Ai spus că este urgent. Te simți rău?

— La vârsta mea, ce poate fi bine? Dar nu pentru sănătate te-am chemat. Este vorba despre casa de la Sălicea.

Andrei a ridicat privirea.

Casa de vacanță fusese cumpărată de părinții lui cu mulți ani înainte. După moartea tatălui, el se ocupase aproape singur de ea: schimbase acoperișul, reparase terasa și pusese o pompă nouă la fântână.

— Ce s-a întâmplat?

— Gardul dinspre pădure s-a prăbușit. Stâlpii sunt putrezi, scândurile abia se mai țin. Poate intra oricine în curte.

Andrei a început să calculeze în gând.

În luna aceea primise mai puțini bani, iar soția lui, Corina, voia să schimbe centrala din apartament.

— Bine. Mă duc sâmbătă și văd ce trebuie cumpărat. Îl chem și pe Răzvan.

La auzul numelui fiului mai mic, Rodica s-a grăbit să ridice mâna.

— Nu-l deranja. Are mult de lucru la service. Și îl doare spatele. Tu ești mai priceput, mamă. Tatăl tău spunea mereu că se poate baza pe tine.

Andrei a cedat.

În seara aceea, Corina s-a uitat la suma materialelor și a rămas tăcută.

— Aproape opt mii de lei pentru un gard?

— Nu pot lăsa curtea deschisă.

— Iar Răzvan nu contribuie cu nimic?

— Vorbesc cu el.

— Andrei, casa este încă pe numele mamei tale. Noi investim mereu, dar nimeni nu ne spune clar ce se va întâmpla cu ea.

— Este casa familiei. Cui să-i rămână, dacă nu nouă?

Sâmbătă dimineața, Andrei a ajuns în sat pe o ploaie măruntă.

Paznicul asociației, nea Mircea, l-a văzut descărcând stâlpii metalici.

— Repari gardul?

— Mama spune că a căzut.

Bătrânul l-a privit ciudat.

— Eu, în locul tău, aș vorbi mai întâi cu fratele tău.

— De ce?

— Lasă… O să afli.

Andrei nu i-a dat importanță.

A muncit până după-amiază, cu cizmele afundate în noroi și palmele pline de bășici.

În jurul orei două, în fața porții a apărut mașina nouă a lui Răzvan.

Fratele a coborât zâmbind.

— Frumos lucrezi. Gardul ăsta o să țină douăzeci de ani.

— Ajută-mă măcar cu materialele. Am dat aproape toți banii puși deoparte.

Răzvan și-a băgat mâinile în buzunare.

— Nu pot. Am investit totul în service.

— Este și casa ta.

Pentru o clipă, zâmbetul i-a dispărut.

— Tu ai început lucrarea. Termin-o.

În două weekenduri, gardul a fost gata.

Rodica a venit să vadă lucrarea, l-a sărutat pe fiul cel mare și i-a repetat:

— Tu ai rămas sprijinul meu. N-o să uit niciodată ce ai făcut.

O lună mai târziu, Andrei era la serviciu când l-a sunat Corina.

— Trebuie să-mi promiți că nu pleci cu mașina până nu te liniștești.

— Ce s-a întâmplat?

— Casa nu mai este a mamei tale.

— Atunci a cui este?

— A lui Răzvan. Donația a fost înregistrată înainte să te cheme să repari gardul.

Andrei a rămas cu telefonul lipit de ureche.

Mama lui știa.

Dar și Răzvan știa.

În seara aceea s-a dus la Rodica.

Ea i-a deschis ușa și, văzându-i chipul, a înțeles imediat.

— De ce? a întrebat Andrei.

— Ce anume?

— De ce ai trecut casa pe Răzvan și apoi m-ai pus să-i construiesc gardul?

Rodica a încercat întâi să evite răspunsul. Apoi și-a încrucișat brațele.

— Pentru că este casa mea și fac ce vreau cu ea.

— Nu asta te-am întrebat.

— Răzvan are nevoie de ajutor. Tu ai familie, apartament și serviciu stabil. El încă se luptă să-și pună viața în ordine.

— A coborât dintr-o mașină mai scumpă decât toate economiile mele.

— Mașina este pentru imaginea service-ului. Nu înțelegi afacerile.

— Dar eu trebuie să înțeleg de ce fiica mea rămâne fără centrală nouă, ca Răzvan să aibă gard.

Rodica a ridicat vocea:

— Ai făcut gardul pentru mine! Eu locuiesc acolo vara.

— Nu. L-am făcut pentru că m-ai lăsat să cred că este casa familiei.

— Și este.

— Doar că familia începe cu Răzvan și se termină înainte de mine.

Rodica a început să plângă.

Altădată, Andrei ar fi cedat.

De data aceasta a rămas în picioare.

— De azi înainte, orice cheltuială pentru casă îi aparține proprietarului.

— Îți abandonezi mama?

— Nu. Încetez să mai întrețin bunurile fratelui meu.

Răzvan l-a sunat în noaptea aceea.

— Faci scandal pentru un gard?

— Nu pentru gard.

— Atunci pentru ce?

— Pentru că ai venit să verifici cum arată proprietatea ta și m-ai lăsat să cred că lucrez pentru mama.

— Nu eram obligat să-ți spun.

— Nici eu nu mai sunt obligat să te ajut.

Andrei nu a mai mers la Sălicea.

În primul an, Rodica îl suna pentru lucruri mici: pompa făcea zgomot, acoperișul magaziei curgea, iarba crescuse prea mult.

De fiecare dată, răspunsul era același:

— Vorbește cu proprietarul.

Răzvan venea rar. Când venea, organiza grătare cu prietenii. Nu repara nimic.

După doi ani, service-ul lui a intrat în datorii. A încercat să vândă casa.

Rodica a aflat când un agent imobiliar a venit să fotografieze camerele.

— Mi-ai promis că pot sta aici toată viața! a strigat ea.

— Poți sta în apartamentul tău din oraș, i-a răspuns Răzvan. Eu am nevoie de bani.

Atunci Rodica l-a sunat pe Andrei.

Nu i-a cerut să repare ceva.

Pentru prima dată, i-a spus:

— Am greșit.

Andrei a tăcut.

— Am crezut că tu te vei descurca mereu, iar pe el trebuie să-l salvez.

— Și m-ai transformat în omul care plătește pentru salvarea lui.

Rodica a început să plângă.

Andrei nu i-a luat casa înapoi și nu i-a plătit datoriile lui Răzvan.

A ajutat-o însă să găsească un avocat și să dovedească faptul că își păstrase dreptul de folosință pe viață.

Casa nu a putut fi vândută atât de ușor.

Un an mai târziu, Andrei și Corina au închiriat o căsuță modestă într-un alt sat.

Nu avea terasă mare și nici gard nou.

Avea un petic de iarbă, doi meri și o masă veche sub un nuc.

Când o scândură din poartă s-a desprins, Corina l-a întrebat:

— O reparăm?

Andrei a zâmbit.

— Da. Dar de data asta știm pentru cine.