Elena nu mai știa de cât timp alerga pe străzile de la marginea Ploieștiului.
— Tara! Tara, vino la mine!
Nimic.
Cu doar două ore înainte, se plimbaseră pe câmpul din spatele cartierului. Elena arunca un disc portocaliu, iar ciobăneasca alerga după el și se întorcea fericită.
Apoi, pe șoseaua din apropiere, au trecut câteva motociclete.
Motoarele au bubuit, iar unul dintre ele a scos un zgomot ascuțit. Tara a tresărit și a pornit spre stăpână.
Dar chiar lângă ele s-a auzit o altă pocnitură.
Câinele s-a întors brusc și a fugit.
— Tara!
Nu a privit înapoi.
Elena a căutat-o până târziu. A intrat în curți, a întrebat paznicii depozitelor și le-a arătat trecătorilor fotografia de pe telefon.
La un moment dat, picioarele nu au mai ținut-o.
A căzut în genunchi…
Și s-a trezit în propriul pat.
Soțul ei, Radu, a aprins veioza și a cuprins-o imediat.
— A fost doar visul.
Dar Elena știa că nu fusese doar un vis.
Tara dispăruse cu adevărat în urmă cu trei ani.
Urmaseră sute de anunțuri, drumuri la adăposturi și zeci de telefoane despre câini care semănau cu ea.
Niciunul nu fusese Tara.
— Poate ar trebui să luăm alt câine, a spus Radu cu grijă.
— Nu pot.
— Dar în fiecare noapte o pierzi din nou.
Elena s-a întors spre fereastră.
Dimineața au plecat spre casa unor prieteni de lângă Sinaia. Radu spera că o săptămână departe de oraș îi va face bine.
Pe DN1, chiar înainte de o benzinărie, Elena s-a ridicat brusc de pe scaun.
— Radu, încetinește!
Pe marginea șoselei alerga o cățea cafenie. Se apropia periculos de mașini, apoi se ascundea din nou în iarba înaltă.
Radu a tras pe dreapta.
Elena a coborât și s-a așezat încet pe vine.
— Hai, fetițo… Nu-ți fac nimic.
Cățea s-a oprit.
Avea blana murdară, coastele vizibile și o bucată de sfoară legată de zgardă.
A făcut un pas spre Elena.
Apoi încă unul.
Atunci femeia a observat zgarda albastră și mica zgârietură în formă de semilună de pe cataramă.
Elena o făcuse singură, cu cheia, în ziua în care cumpărase zgarda pentru Tara.
— Nu se poate…
Cățea și-a ridicat urechile.
Elena a rostit foarte încet:
— Tara?
Animalul a încremenit.
Apoi s-a apropiat și i-a pus în palmă o minge portocalie, veche și aproape ruptă.
Elena a început să plângă înainte să apuce să o atingă.
Cățea i-a lins degetele, apoi și-a apăsat capul în pieptul ei. Coada îi lovea iarba într-un ritm tot mai rapid.
— Este ea, a șoptit Elena. Radu, este Tara!
Radu s-a apropiat, dar nu a încercat să atingă animalul.
— Trebuie să verificăm cipul.
La cabinetul veterinar din apropiere, medicul a trecut cititorul de două ori peste ceafa câinelui.
Nimic.
Elena a simțit cum bucuria i se transformă din nou în frică.
— Poate cipul s-a deplasat, a spus medicul.
A continuat să verifice pieptul și umărul stâng.
Aparatul a scos un sunet.
Pe ecran a apărut un număr.
Era același din carnetul vechi al Tarei, pe care Elena îl păstra într-un dosar acasă.
Nu mai exista nicio îndoială.
— Unde a fost trei ani? a întrebat Radu.
Răspunsul a venit în aceeași după-amiază.
O femeie pe nume Doina a sunat la cabinet după ce văzuse fotografia publicată de medic într-un grup local.
Ea și soțul ei găsiseră cățeaua cu aproape trei ani înainte, rănită lângă o cale ferată. O duseseră la veterinar, dar primul cititor nu detectase cipul.
Au pus anunțuri în două sate și au întrebat la poliția locală. Nimeni nu o căutase acolo.
— Am numit-o Mura, a spus Doina. A locuit cu noi la o pensiune din Bușteni.
Cu o zi înainte, un grup de turiști aprinsese petarde în curte. Cățea se speriase și fugise.
Doina ajunsese la cabinet împreună cu soțul și cu nepotul lor, un băiat de zece ani.
Când copilul a văzut-o, a strigat:
— Mura!
Tara a alergat spre el.
Elena s-a oprit.
Cățea l-a lins pe obraz, apoi s-a întors la Elena. Se mișca între ei, tulburată, ca și cum două vieți o chemau în direcții diferite.
Băiatul a observat zgarda albastră din mâna Elenei.
— A fost a dumneavoastră?
— Da. De când era pui.
— O luați?
Întrebarea lui nu suna acuzator. Tocmai de aceea a durut mai mult.
Doina i-a arătat Elenei fotografii.
Tara dormind lângă sobă.
Tara alergând prin zăpadă.
Tara purtând o fundă roșie la ziua băiatului.
Nu fusese închisă sau neglijată. Fusese iubită.
— Am căutat-o, a spus Elena. Trei ani nu am încetat să o caut.
— Și noi am crezut că fusese abandonată, a răspuns Doina.
Nimeni nu mințea.
Nimeni nu încercase să fure câinele.
Pur și simplu două căutări nu se întâlniseră.
Elena a luat-o pe Tara acasă, dar nu a rupt legătura cu familia care o salvase.
În primele săptămâni, cățeaua se trezea noaptea și căuta ușa. Uneori se oprea la auzul numelui Mura. Alteori adormea numai cu mingea portocalie sub bot.
Elena a înțeles că recuperarea ei nu însemna ștergerea celor trei ani.
În fiecare lună mergeau la Bușteni.
Băiatul venea alergând la poartă, iar Tara îl întâmpina cu aceeași bucurie.
După o vreme, coșmarurile Elenei au încetat.
În ultima noapte în care a visat că o caută prin zona industrială, a auzit dintr-odată un lătrat în spatele ei.
S-a întors.
Tara stătea acolo cu mingea în gură.
Elena s-a trezit liniștită.
Cățea dormea lângă pat, cu capul sprijinit pe două pături: cea veche din casa Elenei și una adusă de băiatul din Bușteni.
Radu a deschis ochii.
— Este aici?
Elena a întins mâna și a atins blana caldă.
— Da. Dar acum știu că, în toți anii aceia, nu a fost singură.