Soțul mi-a reproșat că mă răsfăț, deși trăia de șapte luni numai din salariul meu
— În timp ce tu te răsfeți, mama mea încearcă să supraviețuiască! — a strigat Sorin, uitând cine îi plătea mâncarea, facturile și rata la bancă de aproape șapte luni.
Alina a împins ușa apartamentului cu umărul, încercând să nu scape cele trei sacoșe grele.
Tocurile îi băteau dureros în podeaua holului, degetele îi amorțiseră de la mânerele subțiri, iar spatele o durea după aproape zece ore petrecute în fața calculatorului.
Din sufragerie se auzea un meci.
— Sorin, vino puțin să mă ajuți!
Niciun răspuns.
Volumul televizorului a crescut.
Alina a rămas câteva secunde nemișcată, apoi și-a scos pantofii și a dus singură primele două sacoșe în bucătărie.
Sorin stătea întins pe canapea, cu o pernă sub cap și telefonul în mână. Pe măsuță se aflau două căni, o pungă goală de chipsuri și farfuria de la prânz.
Nu s-a întors nici măcar când ea a trecut pe lângă el a doua oară.
Alina a început să așeze cumpărăturile: iaurturile în frigider, legumele în sertarul de jos, pâinea în dulap.
Făcea totul mecanic.
Așa arăta aproape fiecare seară din ultimele luni.
Sorin rămăsese fără serviciu în februarie, după ce firma de transport la care lucra își închisese punctul din Brașov.
La început, Alina îl susținuse fără să pună întrebări.
Îi spusese că merita câteva săptămâni de odihnă și că sigur va găsi ceva mai bun. Sorin lucrase ani întregi în logistică și avea experiență.
După prima lună, începuse să-i trimită anunțuri.
După a treia, observase că el deschidea site-urile de recrutare doar când ea intra în cameră.
După a șasea, Sorin nu mai pretindea nici măcar că se grăbește.
— Nu mă duc pe două mii și ceva de lei, spunea. Trebuie să găsesc ceva pe măsura experienței mele.
Între timp, Alina lucra ca specialist financiar la o companie mare de distribuție. Câștiga aproape nouă mii de lei, o sumă care suna impresionant doar până începeai să scazi cheltuielile.
Trei mii două sute mergeau lunar la creditul apartamentului. Aproape nouă sute la întreținere, electricitate, internet și telefoane. Apoi veneau mâncarea, transportul, produsele pentru casă și ratele pentru mobila cumpărată înainte ca Sorin să-și piardă serviciul.
Înainte puneau bani deoparte pentru o vacanță în Grecia.
Acum Alina calcula prețul fiecărui produs înainte să-l așeze în coș.
Și tot ea gătea.
A scos pulpele de pui și a pus o tigaie pe aragaz.
Din sufragerie s-a auzit vocea lui Sorin. Nu mai vorbea despre fotbal. Tonul lui devenise cald și atent.
— Mamă, nu plânge. O să găsești ceva.
Alina s-a oprit.
Sorin vorbea așa doar cu Elena, mama lui.
— Ai experiență, mamă. Ai lucrat atâția ani cu acte și facturi. Nu se poate să nu aibă nimeni nevoie de tine.
A urmat o pauză lungă.
— Știu că medicamentele sunt scumpe. Rezolvăm noi.
„Noi”, a repetat Alina în gând.
A pus carnea în uleiul încins.
Elena avea cincizeci și nouă de ani și lucrase aproape douăzeci de ani la contabilitatea unei asociații care administra mai multe spații comerciale. Locuia singură într-un apartament vechi din cartierul Astra.
Soțul ei murise cu doisprezece ani în urmă.
Când conversația s-a încheiat, Sorin a intrat în bucătărie.
— Au dat-o afară pe mama.
— Cum adică?
— Au redus personalul. I-au spus că ori semnează încetarea prin acord, ori așteaptă concedierea și se complică totul.
— Și a semnat?
— Ce era să facă?
Sorin s-a așezat și a privit-o de parcă Alina ar fi trebuit să înțeleagă imediat ce urma.
— Nu are decât indemnizația de șomaj și niște economii mici. Cum să plătească întreținerea și pastilele?
Alina a continuat să curețe cartofii.
— Îmi pare rău.
— Trebuie să o ajutăm.
Cuvântul „ajutăm” a rămas între ei ca o factură lăsată pe masă.
— Sorin, noi abia ne descurcăm.
— Avem un venit bun.
— Eu am un venit. Și din el plătesc tot.
— E mama mea.
— Știu.
— M-a crescut singură după ce tata s-a îmbolnăvit. Nu pot s-o abandonez acum.
Alina a pus cuțitul jos.
— Nimeni nu îți cere s-o abandonezi. Dar, dacă vrei să-i dai bani în fiecare lună, trebuie să începi să câștigi din nou.
Fața lui Sorin s-a închis.
— Nu mă angajez oriunde doar ca să spui tu că muncesc.
— N-am spus asta.
— Ba exact asta gândești.
A ieșit din bucătărie și a mărit din nou volumul televizorului.
În zilele următoare, în apartament s-a instalat o tăcere rece.
Sorin răspundea scurt, trântea ușile dulapurilor și suspina demonstrativ ori de câte ori Alina deschidea aplicația bancară.
Miercuri, ea și-a cumpărat o cremă de față la reducere.
— Cât ai dat pe asta?
— Optzeci de lei.
— Optzeci de lei pentru o cutiuță?
— Este crema pe care o folosesc de doi ani.
— Mama nu-și permite medicamentele și tu dai bani pe creme.
Vineri, Alina a comandat două porții de mâncare pentru că ajunsese acasă după ora nouă.
Sorin a mâncat tot, apoi a întrebat cât costase livrarea.
— Nu puteai să gătești ceva rapid?
Alina l-a privit lung.
— Tu ai fost acasă toată ziua.
— Am avut lucruri de rezolvat.
Pe masă nu era nimic rezolvat în afară de un rebus început și o telecomandă.
Sâmbătă, Sorin a anunțat că duminică merg la mama lui.
— Aveam nevoie să dorm și să termin un raport, a spus Alina.
— Raportul poate aștepta. Mama mea nu.
Au traversat aproape tot Brașovul cu autobuzul.
Elena le-a deschis imediat, îmbrăcată într-un halat vișiniu. Avea cearcăne și părul prins neglijent.
— Sorinel! În sfârșit!
L-a îmbrățișat, iar Alinei i-a oferit un zâmbet scurt.
În sufragerie, masa era pregătită cu ceai, biscuiți și un chec cumpărat.
Elena a vorbit aproape o oră despre concediere, facturi, dureri de cap și prețul medicamentelor.
Sorin îi ținea mâna și o încuraja.
Apoi soacra s-a întors spre Alina.
— Sorin mi-a spus că la firmă îți merge bine.
— Muncesc mult.
— Dar salariul este frumos, nu?
— Este decent. Numai că avem credit și multe cheltuieli.
Elena a oftat.
— Familie înseamnă să nu lași omul la greu. Eu pentru Sorin am renunțat la multe. Acum nu cer averi. Poate șase sute de lei pe lună. Măcar pentru pastile și întreținere.
Alina a privit spre soț.
El nu spunea nimic.
Aștepta ca ea să accepte.
— O să mă uit la buget, a răspuns Alina.
Pe drumul spre casă, Sorin a stat lipit de geamul autobuzului.
— Ai făcut-o să se simtă ca o cerșetoare, a spus el în cele din urmă.
— Nu am refuzat-o.
— Dar trebuia să-i spui imediat că o ajuți.
— Cu banii cui?
Sorin nu a răspuns.
În seara următoare, Alina s-a întors de la supermarket. Printre cumpărături se afla o bucată de mușchi de vită, luată la ofertă.
Voia să gătească o cină bună. Nu mai cumpărase carne de vită de luni întregi.
Sorin a intrat în bucătărie și a luat ambalajul.
— Ce-i asta?
— Mușchi de vită.
— Cât a costat?
— O sută patruzeci de lei.
— O sută patruzeci?!
— Era la reducere.
— Spui că nu avem bani pentru mama și cumperi carne de o sută patruzeci de lei?
— Am vrut să mâncăm ceva bun duminică.
— Să mâncăm sau să te răsfeți tu?
Alina și-a încrucișat brațele.
— Sorin, eu muncesc. Plătesc creditul, facturile, cumpărăturile și absolut tot ce există în casa asta.
El a aruncat pachetul pe masă.
— În timp ce tu te răsfeți, mama mea încearcă să supraviețuiască!
Bucătăria a amuțit.
Alina s-a uitat la bărbatul care purta haine cumpărate din salariul ei, mânca alimente plătite de ea și locuia într-un apartament al cărui credit nu-l mai ajutase să-l achite de șapte luni.
Furia i s-a transformat într-un calm rece.
— Sorin, din ai cui bani trăiești tu de șapte luni?
El a clipit.
— Ce legătură are asta?
— Are toată legătura. Cine plătește rata? Cine achită facturile? Cine cumpără mâncarea? Cine îți plătește telefonul și combustibilul?
— Caut de lucru!
— Nu, Sorin. Aștepți postul perfect în timp ce eu țin casa în spate.
— Eu am dreptul să aleg unde lucrez.
— Ai dreptul. Dar nu ai dreptul să promiți banii mei, să-mi controlezi cumpărăturile și să mă acuzi că mă răsfăț pentru că am cumpărat o bucată de carne.
Sorin s-a ridicat brusc.
— Ești egoistă! Totul se învârte în jurul tău.
— Dacă totul s-ar învârti în jurul meu, nu te-aș fi întreținut șapte luni.
— Suntem căsătoriți!
— Exact. Căsătoria înseamnă doi oameni care contribuie. Nu unul care plătește și altul care decide.
Sorin a lovit cu palma în masă.
— Nu poți să-mi vorbești așa în propria casă!
Alina a simțit cum ultimul fir de răbdare se rupe.
Apartamentul fusese cumpărat de ea înainte de nuntă. Avansul provenea din economiile ei și din banii lăsați de bunica sa. Sorin contribuise la cheltuieli în primii ani, dar locuința era pe numele Alinei.
— Nu este casa ta, Sorin. Este apartamentul meu, pentru care eu plătesc. Ai o oră să-ți strângi lucrurile.
El a rămas cu gura întredeschisă.
— Nu vorbești serios.
— N-am vorbit niciodată mai serios.
— Mă dai afară pentru mama mea?
— Nu. Te dau afară pentru că ai transformat sprijinul meu într-o obligație. Pentru că te-ai obișnuit să trăiești din munca mea și să mă faci vinovată pentru fiecare leu cheltuit.
— O să regreți.
— Poate. Dar nu în seara asta.
Sorin a intrat în dormitor trântind ușa.
Alina a rămas în bucătărie. A pus carnea în frigider, a șters masa și a spălat cuțitul.
Mâinile nu îi tremurau.
După aproape o oră, Sorin a ieșit cu două genți.
— O să mă duc la mama. Măcar ea știe ce înseamnă familia.
— Atunci vei putea avea grijă de ea direct.
El a așteptat probabil să-l oprească.
Alina n-a făcut-o.
Ușa s-a închis.
În apartament s-a lăsat liniștea.
Pentru prima dată, liniștea nu părea apăsătoare.
Părea curată.
În primele zile, Alina s-a așteptat ca Sorin să sune. Să-și ceară scuze, să promită că se schimbă sau măcar să întrebe dacă pot vorbi.
Telefonul a rămas tăcut.
A aflat de la Corina, o fostă colegă comună, că Sorin se mutase la Elena. Dormea în sufragerie, se plângea că apartamentul era prea mic și că mama lui îl trezea dimineața.
După două săptămâni, Elena a sunat-o.
— Alina, trebuie să-l primești înapoi.
— De ce?
— Nu poate sta aici la nesfârșit. Suntem înghesuiți.
— Este fiul dumneavoastră.
— Este soțul tău.
— Nu pentru mult timp.
Elena a tăcut.
— Vrei să distrugi o familie pentru niște bani?
— Familia noastră era deja distrusă. Doar că eu încă plăteam facturile.
Alina a încheiat conversația și a contactat un avocat.
Divorțul nu a fost complicat. Nu aveau copii, iar apartamentul fusese cumpărat înainte de căsătorie. Sorin a încercat inițial să ceară o parte din valoarea ratelor achitate în primii ani, însă documentele arătau clar cine plătise și cât.
Când a înțeles că procesul îl va costa mai mult decât ar putea obține, a renunțat.
La ultima întâlnire, Sorin a privit-o cu resentiment.
— Ai aruncat șapte ani la gunoi.
— Nu. Am încetat să mai arunc încă șapte.
După divorț, Alina a observat cât de mult cheltuia pentru doi oameni.
Facturile au scăzut. Mâncarea nu mai dispărea din frigider. Nu mai plătea abonamentul lui Sorin, ratele pentru telefonul lui sau combustibilul unei mașini pe care aproape nu o folosea.
În prima lună și-a cumpărat un palton pe care îl urmărea de doi ani.
În a doua a început să pună din nou bani deoparte.
În a treia și-a rezervat o vacanță scurtă la Sibiu împreună cu Corina.
Nu se mai simțea vinovată când comanda mâncare după o zi grea sau când cumpăra o cremă.
Elena a mai sunat de două ori.
Prima dată i-a spus că Sorin era deprimat.
A doua oară, că își găsise în sfârșit de lucru ca responsabil de depozit la o firmă mai mică.
Salariul era mai mic decât cel pe care îl avusese înainte.
Totuși, îl acceptase.
Alina a zâmbit amar când a auzit.
Când fusese nevoie să se întrețină singur și să-și ajute mama, postul „sub nivelul lui” devenise brusc suficient de bun.
Într-o duminică, Alina a cumpărat din nou mușchi de vită.
A gătit încet, a pus muzică și a deschis o sticlă de vin.
La masă era o singură farfurie.
Dar nu s-a simțit singură.
S-a simțit liberă.
Fraza lui Sorin îi mai revenea uneori în minte:
„În timp ce tu te răsfeți, mama mea încearcă să supraviețuiască.”
Înainte o auzea ca pe o acuzație.
Acum o vedea ca pe momentul în care adevărul ieșise la suprafață.
Sorin nu o privise ca pe o parteneră.
O privise ca pe un salariu stabil, o bucătăreasă și un plan de rezervă.
Alina ridică paharul spre fereastra în care se reflecta lumina caldă a bucătăriei.
Nu distrusese o familie.
Se salvase pe ea însăși.