— Tamară, tu apartamentul îl vinzi ori ce faci?

— Tamară, tu apartamentul îl vinzi ori ce faci?

Tanti Vera mă aștepta lângă lift cu o sacoșă plină de mărar și ceapă verde.

— De unde ai luat-o?

— Păi au venit oameni la tine. Nu o dată. Un domn cu mapă, o familie tânără. Au umblat prin camere, au măsurat bucătăria. Eu m-am gândit că poate te muți la Cristina.

Am simțit cum mi se răcește ceafa.

Nu mă mutam nicăieri.

Apartamentul acela de la Botanica fusese al meu și al lui Petru din anul în care se născuse băiatul nostru, Victor. Din balcon vedeam copacii din Valea Trandafirilor. Pe peretele din sufragerie mai era o zgârietură făcută de Cristina când învățase să meargă cu bicicleta prin casă.

După ce Petru murise, casa rămăsese singurul loc unde încă îi auzeam pașii.

— Cu cheia au intrat? am întrebat.

— Cu cheia, cu cheia. Femeia cea tânără a deschis.

Cristina avea cheia de rezervă.

Mi-o ceruse insistent:

— Mamă, ai tensiune. Dacă ți se face rău și nu răspunzi? Trebuie să pot intra.

Mi se păruse firesc.

Ba chiar mă bucurasem că fata se gândește la mine.

În acea seară am verificat fiecare colț.

Banii erau la loc.

Actele erau în sertar.

Dar perdeaua din dormitor fusese prinsă cu altă agrafă. Cana de porțelan stătea cu mânerul spre stânga. Covorașul din baie era întors invers.

Eu observ asemenea lucruri.

Petru glumea că, dacă cineva mută un ac în casă, îl găsesc.

Cristina știa că vinerea merg la policlinică. La nouă fără un sfert iau rutiera, după consultație trec pe la piața de pe Decebal și mă întorc pe la unu.

Vinerea următoare am sunat medicul și am mutat programarea.

Am ieșit din bloc, dar m-am oprit în scuarul de peste drum.

La zece și douăzeci a venit o mașină albă.

A coborât un bărbat cu mapă și ruletă. După el — un cuplu tânăr. Femeia privea în sus, spre ferestrele mele.

Au intrat.

Peste câteva minute, în sufragerie s-a aprins lumina.

Bărbatul a tras perdeaua și a deschis balconul.

Tânărul a scos telefonul și a filmat panorama.

Eu stăteam pe bancă și mă gândeam că Petru plantase mușcatele de pe balcon cu mâinile lui.

Iar acum niște străini discutau cât de repede le pot arunca.

Când au ieșit, agentul le-a strâns mâinile.

Am urcat în apartament.

Pe masa din bucătărie era o urmă umedă de pahar. Cineva băuse apă din casa mea.

Am sunat-o pe Cristina.

— Mamă, sunt la serviciu. Vorbim seara?

— Nu. Vorbim acum. Am văzut oamenii pe care îi aduci în apartamentul meu.

S-a făcut liniște.

— De câte ori ai intrat aici fără mine?

— Mamă, stai să-ți explic…

— Tu îl vinzi?

Cristina a răspuns încet:

— Avem nevoie de banii aceștia. Și, sincer, pentru tine am găsit deja o cameră foarte bună la o pensiune pentru vârstnici.

Pentru câteva secunde nu am putut rosti nimic.

— La ce pensiune?

— Este lângă Ialoveni. Au medic, asistente, curte, mâncare de trei ori pe zi. Nu vei mai sta singură.

— Și cine ți-a spus că nu vreau să stau singură?

— Mamă, ai șaizeci și trei de ani, ai tensiune, mergi la cardiolog…

— Am șaizeci și trei, nu nouăzeci și trei. Merg singură la piață, îmi plătesc facturile, fac conserve și urc scările când liftul nu merge.

Cristina a oftat.

— Nu înțelegi. Eu și Oleg avem probleme. Creditul pentru salon ne apasă. Dacă vindem apartamentul, achităm datoriile, îți plătim pensiunea înainte și rămâne ceva și pentru Victor.

— Victor știe?

Tăcerea ei mi-a răspuns.

— Nu-l amesteca pe fratele tău în asta.

— Mamă, apartamentul oricum într-o zi va fi al nostru.

Atunci m-a durut cel mai tare.

Nu faptul că voia banii.

Ci faptul că, în mintea ei, eu eram deja plecată.

Poate nu moartă, dar mutată deoparte. Așezată într-o cameră străină, cu un dulap îngust și program de masă, ca să nu încurc planurile nimănui.

— Cristina, adu-mi cheia mâine.

— Nu face teatru.

— Mâine. La ora șase.

Am închis.

În noaptea aceea n-am dormit. Am scos actele apartamentului, certificatul de moștenire după Petru, extrasele bancare și procurile vechi.

Dimineață am mers la notarul la care lucrase cândva o nepoată de-a lui tanti Vera.

I-am povestit totul.

— Fără semnătura dumneavoastră nu poate vinde nimic, mi-a spus. Dar trebuie să verificăm dacă nu ați semnat cândva o procură generală.

Semnasem.

Cu doi ani înainte, după internarea mea, Cristina venise cu mai multe foi.

Spusese că una îi permite să-mi ridice rețetele și alta să vorbească la bancă în numele meu.

Nu citisem cu atenție.

Notara a verificat documentul.

— Îi permite administrarea unor plăți, dar nu vânzarea locuinței. Totuși, o revocăm astăzi.

Am mers apoi la bancă.

Cristina avea acces la contul meu online. Nu luase sume mari, dar cu trei săptămâni înainte plătise o „taxă de rezervare“ unei pensiuni private.

Din banii mei.

Am blocat accesul.

După aceea am schimbat yala.

La șase seara, Cristina a venit împreună cu Oleg.

Nu mi-a adus cheia.

— Mamă, trebuie să fim raționali, a început ginerele. Apartamentul valorează foarte mult. Dumneavoastră folosiți practic o cameră.

— Și voi câte camere folosiți în casa cumpărată pe credit?

Oleg și-a strâns maxilarul.

— Situația noastră este diferită.

— Sigur că este. Casa voastră vă aparține. Apartamentul meu îmi aparține mie.

Cristina a pus mapa pe masă.

— Am adus calculele. După achitarea creditului nostru și plata pensiunii, îți rămâne o sumă frumoasă.

— Unde?

— În cont.

— În contul la care aveai acces fără să-mi spui?

Fața ei s-a schimbat.

— Ai fost la bancă?

— Și la notar. Procura este revocată. Agentul imobiliar a fost anunțat că nu are voie să intre. Pensiunea va returna avansul.

— Mamă, ne distrugi!

— Eu vă distrug? Voi ați adus cumpărători în casa mea pe ascuns.

— Noi încercam să salvăm afacerea!

— Cu viața mea.

Cristina a început să plângă.

Mi-a spus că salonul ei pierdea bani de aproape un an. Că Oleg ascunsese unele datorii. Că banca îi amenința cu executarea. Că se temea să-mi ceară ajutor pentru că știa că voi refuza.

— Și atunci ai hotărât să nu mă mai întrebi deloc.

— Credeam că, dacă vezi pensiunea, vei înțelege că e mai bine.

— Mai bine pentru cine?

Nu a răspuns.

Am deschis sertarul și am scos cheia veche pe care o recuperasem de la agent prin intermediul firmei.

— Cheia ta nu mai deschide nimic. Iar asta nu este pedeapsă. Este consecința faptului că ai folosit grija ca să intri în casa mea pe ascuns.

Oleg s-a ridicat.

— Hai, Cristina. Nu are rost.

— Ba are, am spus. Datoriile voastre sunt problema voastră. Pot să vă ajut să discutați cu banca. Pot să vă dau o sumă pe care mi-o permit, dacă îmi arătați toate actele. Dar apartamentul nu se vinde.

Ginerele a ieșit fără să-și ia rămas-bun.

Cristina a rămas.

— Nu mă mai iubești?

Întrebarea ei m-a lovit aproape fizic.

— Te iubesc. Tocmai de aceea nu voi cumpăra liniștea dintre noi cu propria mea casă.

În următoarele luni, relația noastră a fost rece.

Victor, care locuia la Bălți, a aflat totul și a venit. Nu a cerut nimic.

Doar a stat cu mine în bucătărie și a schimbat becul din hol, pe care îl amânam de două săptămâni.

— Mamă, eu nu știam.

— Te cred.

— Dacă vei dori vreodată să te muți, trebuie să fie decizia ta.

Așa și era.

Cristina și Oleg au vândut mașina, au închis unul dintre spațiile salonului și au restructurat creditul.

Nu le-a fost ușor.

Dar au supraviețuit fără să-mi vândă viața.

După aproape un an, Cristina a venit singură.

A adus un ghiveci cu mușcate.

— Pentru balcon, a spus. Ca cele pe care le planta tata.

Nu și-a cerut iertare imediat. Mai întâi a pus ghiveciul pe masă, și-a scos haina și a stat mult timp cu mâinile împreunate.

— Am făcut un lucru îngrozitor.

— Da.

— Mi-am spus că o fac pentru toți. Dar adevărul este că m-am purtat de parcă tu nu mai aveai dreptul să alegi.

Am dat din cap.

— Nu-ți voi mai cere cheia, a continuat ea. Poate cândva mi-o vei da din nou.

Cheia de rezervă era acum la tanti Vera.

Ea nu avea planuri pentru apartamentul meu.

Avea doar numărul meu de telefon și obiceiul de a bate la ușă înainte să intre.

Uneori, grija adevărată este atât de simplă.

Nu îți mută mobila.

Nu îți numără camerele.

Nu îți planifică bătrânețea în lipsa ta.

Întreabă.

Și așteaptă răspunsul.