M-am măritat cu vecinul meu de 82 de ani ca să nu-l trimită copiii la azil
— Tu ți-ai pierdut mințile?! — Viorica a pus ceașca pe masă atât de brusc, încât cafeaua s-a vărsat în farfurioară.
— Nu.
— Irina, te-ai măritat cu moș Nicolae!
— În primul rând, nu-i spune „moș”. În al doilea rând, are optzeci și doi de ani, nu optzeci. Iar în al treilea rând, lasă-mă să-ți explic.
Totul începuse într-o dimineață de septembrie, când mă întorceam de la magazin cu o pâine, lapte și o cutie de pastile pentru tensiune.
Poarta lui Nicolae Ceban era întredeschisă. În curte stăteau fiica lui, Mariana, și fiul, Oleg. Îi vedeam rar. Mariana trăia în Italia, iar Oleg avea câteva magazine în Chișinău și venea la tatăl său mai ales când trebuia semnat vreun document.
De data aceasta aduseseră niște pliante lucioase.
Pe coperți zâmbeau bătrâni îmbrăcați elegant, așezați în fotolii albe. În spatele lor se vedeau asistente medicale, flori și ferestre uriașe.
— Tată, acolo ai avea supraveghere permanentă, îi explica Mariana. Trei mese pe zi, medic, proceduri, oameni de vârsta ta.
— Și aici am trei mese pe zi, a răspuns Nicolae. Uneori chiar patru, dacă Irina aduce plăcinte.
Am rămas lângă gard. Nu voiam să trag cu urechea, dar nici nu puteam să plec.
— Ai optzeci și doi de ani, a spus Oleg. Nu mai poți locui singur.
Nicolae s-a îndreptat în scaun.
— Am optzeci și doi de ani, nu optzeci și două de boli. Mă duc la piață, îmi fac singur zeamă și văd destul de bine ca să observ că veniți doar când aveți nevoie de ceva.
Mariana a oftat.
— Și dacă într-o zi cazi?
— Mă ridic.
— Dacă nu poți?
Nicolae a arătat spre casa mea.
— O strig pe Irina. Ea măcar răspunde când o chem.
M-am retras de lângă gard, de parcă fusesem prinsă făcând ceva rușinos.
Locuiam lângă Nicolae de aproape opt ani.
El îmi curăța zăpada din fața porții, repara robinetele și îmi lăsa toamna câte o sacoșă cu mere. Eu îi cumpăram medicamente, îl ajutam cu plățile online și îi duceam mâncare atunci când găteam prea mult.
În fiecare seară, aproape la aceeași oră, mă întreba:
— Ai ajuns acasă, vecină?
Uneori era singurul om care observa că mă întorsesem de la serviciu.
Fiica mea locuia în Franța. Divorțasem cu zece ani în urmă, iar apartamentul meu devenise atât de tăcut, încât lăsam televizorul pornit chiar și când eram în baie.
În seara aceea, Nicolae a sunat la ușa mea cu o sticlă de vin roșu și o cutie de bomboane.
— Trebuie să discutăm ceva, a spus. Ceva puțin nebunesc.
— Sticla asta îmi spune că nu-i deloc „puțin”.
— Atunci adu paharele.
După primul pahar mi-a povestit că Mariana și Oleg vor să obțină o evaluare medicală. Intenționau să demonstreze că nu mai putea avea grijă de el însuși și să-l mute într-un centru privat.
După al doilea pahar a scos o foaie împăturită.
— Dacă aș fi căsătorit, lucrurile s-ar complica pentru ei. Soția ar putea confirma că duc o viață normală, că nu sunt singur și că nu trebuie mutat nicăieri.
M-am uitat lung la el.
— Nicolae, tu îmi propui să ne căsătorim?
— Numai formal.
— Ah, atunci e perfect normal.
El a zâmbit.
— Plătesc jumătate din facturi. Duminica gătesc. Și promit să nu mă ating de dulapul tău cu acte.
— Și eu ce primesc, în afară de bani?
S-a gândit câteva clipe.
— Un om căruia îi pasă dacă ai venit acasă.
Gluma mi-a rămas în gât.
Trei săptămâni mai târziu eram la starea civilă.
Eu purtam o rochie bleumarin cumpărată pentru o cumetrie. Nicolae venise într-un costum vechi, cu o cravată prea scurtă și cu pantofii lustruiți impecabil.
Martori ne-au fost vânzătoarea de la magazin și soțul ei.
Când funcționara ne-a spus că ne putem săruta, Nicolae m-a pupat zgomotos pe obraz.
— Să fie convingător, a șoptit el.
Viața împreună s-a dovedit surprinzător de simplă.
Nicolae se trezea la șase, deschidea geamul și făcea cinci genuflexiuni, pe care le numea „antrenamentul unui bărbat serios”.
Eu lucram până târziu la contabilitate și îmi încălzeam dimineața cafeaua rămasă de cu seară.
— Asta nu-i cafea, Irina. Asta-i pedeapsă pentru păcate.
— Iar cele cinci genuflexiuni ale tale nu sunt sport. Sunt reclamă la sport.
Duminica gătea zeamă, friptură sau plăcinte cu brânză. Îmi povestea despre Tamara, soția lui, pe care o iubise mai bine de cincizeci de ani.
Nu încerca să o înlocuiască.
Nici eu nu voiam să fiu înlocuitoarea nimănui.
Doar că mariajul nostru „formal” a început să aibă obiceiuri foarte reale.
Pe masă apăreau bilețele:
„Ia umbrela.”
„Am pus mâncarea la frigider.”
„Sună-mă când termini lucrul.”
Eu îi pregăteam pastilele, îi cumpăram șosete călduroase și îl certam când urca pe scară să curețe jgheabul.
Totul s-a schimbat într-o duminică.
Poarta s-a izbit de perete, iar Mariana și Oleg au intrat fără să bată.
Mariana a observat fotografia de la cununie, cele două halate din baie și verigheta de pe mâna tatălui.
— Ce înseamnă asta?
Nicolae a ieșit din bucătărie cu ibricul în mână.
— Înseamnă că m-am însurat.
— Cu ea?! a izbucnit Oleg.
— Nu, cu vânzătoarea de la magazin. Sigur că cu Irina.
Mariana s-a întors spre mine.
— Tata nu înțelege ce face. Dumneavoastră profitați de un om bătrân!
— Aud foarte bine! a strigat Nicolae. Și, apropo, cafeaua Irinei este groaznică, dar a ta e și mai rea!
Oleg a lovit cu palma în masă.
— Apartamentul? Economiile? Asta urmăriți?
Mariana s-a apropiat de mine.
— Spuneți-mi sincer: de ce v-a trebuit această căsătorie?
M-am uitat la Nicolae.
Stătea în prag cu două cești în mâini. Pentru prima dată de când îi cunoșteam copiii, nu mai glumea.
— Pentru că tatăl vostru era singur, am răspuns. Nu neputincios. Nu bolnav. Singur.
— Asta nu răspunde la întrebare, a spus Oleg.
— Ba răspunde. Voi veneați de două ori pe an și decideați ce trebuie făcut cu viața lui. Eu îl vedeam zilnic. Știam când îl doare genunchiul, ce pastile ia și ce emisiune urmărește seara. Știam când îi era dor de mama voastră. Știam când se prefăcea că nu-i pasă că nu sunați.
Mariana a clipit des.
— Tot nu aveți dreptul la casa lui.
— N-am cerut casa.
Nicolae a pus ceștile pe masă și a scos din sertar un dosar.
— Aici sunt actele, a spus. Casa va rămâne copiilor mei. Irina are doar dreptul să locuiască aici atât timp cât va dori. Economiile sunt împărțite între voi și nepoți. Nunta nu a schimbat testamentul.
Oleg a răsfoit documentele.
— Atunci de ce ai făcut-o?
Nicolae a ridicat privirea.
— Pentru că voi mă tratați ca pe o mobilă veche. Irina mă tratează ca pe un om.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Mariana s-a așezat.
— Nouă ne-a fost frică, tată. Dacă ți se întâmpla ceva?
— Frica nu vă dă dreptul să-mi luați viața.
— Nu voiam să ți-o luăm.
— Atunci de ce niciunul dintre voi nu m-a întrebat ce vreau?
Mariana a început să plângă. Oleg privea pe fereastră.
Nu s-au împăcat în acea zi. Viața nu funcționează ca în filme, unde o singură discuție vindecă ani întregi de nepăsare.
Dar, după două săptămâni, Mariana a sunat.
Apoi a început să vorbească cu tatăl ei în fiecare duminică.
Oleg a venit și a reparat acoperișul magaziei. Pentru prima dată după mulți ani, a rămas peste noapte.
Într-o seară, Nicolae m-a întrebat:
— Tu ai regrete?
— În legătură cu nunta?
— Cu mine.
M-am uitat la masa pe care se aflau două farfurii, două cești și o pâine încă fierbinte.
— Nu.
— Nici măcar puțin?
— Regret doar că n-ai învățat încă să pui zahăr suficient în cafea.
El a râs.
Câteva luni mai târziu, Nicolae a făcut o pneumonie ușoară. Copiii au vrut iarăși să vorbească despre un centru, dar de data aceasta au venit mai întâi la noi.
Am discutat împreună cu medicul. Am angajat o femeie care venea de două ori pe săptămână. Oleg a instalat bare de sprijin în baie, iar Mariana a plătit un sistem de alarmă.
Pentru prima dată, nu au decis în locul lui.
Au decis împreună cu el.
Într-o seară de primăvară, stăteam pe prispă. Nicolae ținea o pătură peste genunchi, iar eu curățam mere.
— Irina?
— Ce?
— La început ai acceptat doar ca să mă salvezi de azil?
M-am oprit.
— La început, da.
— Și acum?
— Acum nu mai știu cine pe cine a salvat.
A zâmbit și mi-a luat mâna.
Căsătoria noastră începuse ca un act de protecție.
Dar devenise ceva ce niciun document nu putea explica.
Nu era iubirea din cântece. Nu era pasiune și nici promisiunea unei vieți întregi.
Era o lumină aprinsă în fereastră.
O farfurie păstrată caldă.
Un om care întreba:
— Ai ajuns acasă?
Și altul care putea răspunde:
— Da. Sunt acasă.