— Iar acesta este adevăratul cadou pentru casă nouă! Nu prosoape și nici veselă inutilă! — a anunțat triumfător soacra mea, așezând pe verandă o cutie care piuia.
Înăuntru se înghesuiau doisprezece pui galbeni.
— Sunt pentru carne! În câteva luni veți avea mâncare naturală pentru voi și pentru Daria, a spus Valeria, mândră de parcă ne oferise o fermă întreagă.
Fiica mea de șase ani s-a aplecat imediat peste cutie.
Eu am rămas în prag cu tava de aperitive în mâini.
— Noi plănuiam gazon, un leagăn și un foișor. Nu vrem să creștem păsări.
Soacra a privit curtea cu dezamăgire.
— Opt sute de metri de pământ și voi vreți doar iarbă? Iarba nu hrănește pe nimeni.
Soțul meu, Radu, și-a scărpinat ceafa.
— Mamă, noi lucrăm amândoi. Cine va avea grijă de ei?
— Eu! Îi țineți aici numai câteva săptămâni. Ce să fac acum, să-i arunc?
În aceeași seară, cutia a fost mutată în camera centralei. Deasupra puilor a fost aprinsă o lampă roșie, iar casa noastră proaspăt renovată a început să miroasă a coteț.
Cumpăraserăm casa cu șase luni înainte.
Vânduserăm apartamentul, luaserăm credit și ne mutaserăm într-un sat de lângă Brașov, mai aproape de rudele lui Radu.
Eu lucram ca economistă la o companie de construcții. El instala aparate de aer condiționat și vara ajungea rar acasă înainte de lăsarea serii.
Visam la liniște.
Dar la două zile după petrecerea de casă nouă, soacra a venit să verifice puii.
Apoi a venit din nou.
În scurt timp și-a făcut un obicei: la opt dimineața deschidea poarta și intra în curte cu o găleată.
— Apa este prea rece!
— Astăzi Daria are serbare. Nu pot sta cu puii.
— Atunci mă ocup eu. Tu doar cumpără furaj, că s-a terminat.
Primul sac fusese „inclus în cadou“.
Următorul l-am cumpărat eu.
Apoi au fost necesare rumeguș, vitamine, încă o adăpătoare și electricitate pentru lampă.
Am introdus fiecare cheltuială într-un tabel.
Radu râdea.
— În curând vei calcula și fiecare fir de iarbă.
— Râzi. Într-o zi tabelul acesta ne va salva curtea.
La sfârșit de săptămână a început să vină și sora lui, Carmen.
Se instala pe șezlong și discuta cu mama ei despre cum vor împărți carnea.
— Pentru mine să păstrați două păsări. Și ghearele pentru supă.
— Sigur, draga mea!
Am strâns ceștile lăsate de Carmen pe masă.
— Ați împărțit deja rezultatul. Cine împarte și cheltuielile?
Carmen a ridicat din umeri.
— Mama îi îngrijește.
— Pe terenul nostru, cu electricitatea noastră și cu hrana cumpărată de mine.
— Suntem familie, a intervenit soacra. Nu se calculează fiecare bănuț între rude.
Seara am încercat să discut cu Radu.
— Mama ta a decis deja unde vom avea seră, coteț și straturi de legume. Carmen și-a comandat carnea. Singurii care nu au fost întrebați suntem noi.
— Sunt doar vorbe.
— Puii din camera centralei nu sunt vorbe.
— Mai rabdă puțin. Cresc, îi ia mama și totul se termină.
— Nu se va termina. Ea verifică până unde poate merge în casa noastră.
După încă două săptămâni, soacra a cerut cheia porții.
— Trebuie să intru când sunteți la muncă.
Radu i-a dat-o.
Într-o după-amiază am ajuns acasă mai devreme și am găsit un bărbat necunoscut măsurând curtea.
Soacra mergea în urma lui și arăta spre viitorul nostru gazon.
— Cotețul până la gard, aici facem acoperișul, iar lângă măr punem plasa.
— Ce se întâmplă aici? am întrebat.
— Îl măsurăm pentru un coteț adevărat, a răspuns ea veselă. Unul izolat, ca să putem ține găini și iarna.
— Credeam că puii pleacă peste câteva săptămâni.
— Aceasta este doar prima serie. După ei luăm găini ouătoare. Poate și rațe.
Meșterul a început să strângă ruleta.
— Lăsați-mi devizul, i-am spus.
— Foarte bine! Tu ești economistă și vei aprecia. Costă numai douăzeci și două de mii de lei, cu materiale.
Am luat hârtia.
— Cu siguranță o voi analiza.
Radu a promis că va discuta cu mama lui.
Dar conversația nu a schimbat nimic.
Două zile mai târziu, un camion a intrat în curte. Zece saci de hrană au fost descărcați direct în garaj, peste masa de lucru a soțului meu.
Sub un sac rămăsese prins nivelul lui laser.
— Mamă, ce este asta? a întrebat Radu.
— Hrană la reducere! Și plasă pentru viitoarea gospodărie.
— Aici îmi țin uneltele. Cu ele câștig bani.
— Le muți puțin. Nu se întâmplă nimic.
Pentru prima dată, Radu nu a încercat să o calmeze.
Seara s-a așezat la masă și a spus:
— Ai avut dreptate. Nu mai este vorba doar despre niște pui.
— N-a fost niciodată doar despre pui.
— Ce facem?
Am închis laptopul.
— Duminică îi invităm pe mama ta și pe Carmen la masă.
— Sper că nu vrei scandal.
— Nu. Eu sunt economistă. Nu fac scandal. Prezint cifre.
Duminică, soacra a venit cu o plăcintă, iar Carmen cu mâinile goale.
După prânz am pus câte un dosar în fața fiecăruia.
— Ce este asta? a întrebat Carmen.
— Planul financiar al fermei noastre de familie.
Soacra a început să răsfoiască foile.
— Prima pagină: furaj, rumeguș, vitamine, adăpători și electricitate. A doua: devizul pentru coteț. A treia: cheltuielile viitoare.
— De ce complici totul? Suntem rude!
— Tocmai de aceea vom împărți totul corect. Dacă gospodăria este comună, și costurile sunt comune.
Am așezat pe masă ultima foaie.
— Aici este suma care revine fiecărei familii și programul de îngrijire.
Carmen a citit primul rând și a împins dosarul.
— Atâția bani?! Ai înnebunit?
— Nu. Am împărțit cheltuielile în trei. Fiecare familie plătește partea ei. Iar tu vii marțea și vinerea să cureți și să hrănești păsările.
Carmen a ridicat mâinile.
— Eu nu intru în mizeria aceea. Am serviciu, copil și manichiură.
— Dar două păsări și ghearele pentru supă îți trebuiau.
Valeria s-a ridicat indignată.
— Am adus puii din inimă! Pentru voi!
— Un cadou nu îl obligă pe cel care îl primește să construiască o fermă de douăzeci și două de mii de lei.
— Carnea va fi naturală.
Am întors ultima pagină spre ele.
— Cu toate cheltuielile, un kilogram ne va costa de aproape zece ori mai mult decât în magazin. Fără să calculăm timpul nostru și spațiul ocupat.
În cameră s-a făcut liniște.
Radu și-a privit mama.
— Ai adus un meșter pe terenul nostru fără să întrebi. Ai umplut garajul meu cu saci și ai pus uneltele mele în pericol. Asta nu mai este ajutor.
Valeria și-a dus mâna la piept.
— Așa vorbești cu mama ta?
— Așa vorbește un proprietar despre propria casă.
Daria, care desenase până atunci la capătul mesei, a ridicat ochii.
— Bunico, puii vor fi mâncați?
Nimeni nu a răspuns imediat.
— Pentru asta au fost aduși, a spus Valeria.
Fetița a început să plângă.
— Dar eu le-am pus nume.
Pentru ea nu mai erau doisprezece pui pentru carne. Erau Pufuleț, Soare, Mărgelușă și încă nouă prieteni care o așteptau în camera centralei.
Am respirat adânc.
— Există și o altă soluție. Doamna Ileana de la capătul satului are o gospodărie adevărată. Este dispusă să îi ia pe toți, împreună cu furajul și plasa.
— Adică să dau cadoul meu unei străine? a întrebat soacra.
— Sau plătiți partea voastră și respectați programul.
Carmen a închis imediat dosarul.
— Eu nu plătesc nimic.
Valeria s-a uitat la fiica ei, apoi la Radu.
A înțeles că nimeni nu avea să cedeze.
Două zile mai târziu, doamna Ileana a venit cu o cușcă mare. Daria a ajutat-o să ducă puii până la mașină și a primit promisiunea că îi putea vizita.
Săculeții de hrană și plasa au plecat odată cu ei.
Cheia porții a fost pusă din nou în sertarul din hol.
Valeria nu ne-a sunat aproape două săptămâni.
În a cincisprezecea zi, telefonul lui Radu a sunat.
— Carmen are probleme cu frigiderul, a spus mama lui. Poate treci pe la ea.
Radu a zâmbit amar.
— Întâi mă întrebi dacă pot. Nu îmi faci program.
A fost prima dată când a pus o limită fără să se simtă vinovat.
Până la sfârșitul verii am pus gazonul.
Sub măr a apărut leagănul Dariei, iar lângă casă am construit un foișor mic.
Valeria a venit abia în august.
A sunat înainte.
A adus o plăcintă și nimic viu.
A mers prin curte și a apăsat iarba cu vârful pantofului.
— Este moale, a recunoscut. Dar tot cred că pământul trebuie să hrănească familia.
— Ne hrănește, am răspuns. Cumpărăm ouă de la doamna Ileana. Costă puțin, sunt naturale și tot gunoiul rămâne în curtea ei.
Radu a izbucnit în râs.
Chiar și Valeria a zâmbit fără voie.
Nu a recunoscut niciodată direct că greșise.
Dar de atunci nu a mai adus nimic fără să întrebe.
Iar când Carmen a spus că în colțul curții ar încăpea perfect o seră, soacra a răspuns înaintea mea:
— Mai întâi îi întrebi pe proprietari.
Am privit-o surprinsă.
Ea și-a turnat ceaiul și a evitat privirea mea.
Uneori scuzele nu vin prin cuvinte mari.
Uneori vin sub forma unei cutii care nu mai apare niciodată la poartă.