— Tata?
Bărbatul din prag a rămas cu mâna pe clanță.
În fața lui stătea o femeie tânără, înaltă, cu un rucsac mare și un zâmbet nesigur. Înainte ca el să apuce să spună ceva, necunoscuta l-a îmbrățișat.
— În sfârșit te-am găsit!
— Domnișoară, cred că ați greșit adresa.
— Nu cred. Dumneavoastră sunteți Adrian Munteanu. Iar eu sunt Mara, fiica Elenei din Valea Mică.
Numele acela l-a lovit mai tare decât îmbrățișarea.
Elena.
Prima femeie pe care o iubise.
Adrian avea patruzeci și patru de ani și locuia încă împreună cu mama lui, Doina. Nu pentru că nu și-ar fi permis altceva. Lucra ca economist, câștiga bine și avea chiar o garsonieră pe care o închiria.
Doar că mama lui găsea mereu câte un motiv pentru care nu putea rămâne singură.
O durea inima.
Se temea noaptea.
Avea nevoie de ajutor la cumpărături.
Adrian se obișnuise să cedeze.
La fel făcuse toată viața.
La șaptesprezece ani, mama îl trimisese pentru o vară la o rudă îndepărtată într-un sat din apropiere de Sibiu. Spunea că în Brașov avea prea multă libertate și putea intra în „anturaje nepotrivite“.
În realitate, Adrian nu avea nici anturaje, nici iubite. Avea meditații, cursuri de engleză, șah și o mamă care îi planifica fiecare zi.
În sat o cunoscuse pe Elena.
Ea avea douăzeci și trei de ani, rămăsese singură după moartea părinților și ținea gospodăria fără ajutor. Muncea în grădină, îngrijea animale și făcea naveta la brutăria din comuna vecină.
Adrian se îndrăgostise din prima zi.
Îi aducea flori de câmp, o ajuta să care apă și o aștepta seara lângă poartă.
Elena râdea:
— Du-te la fete de vârsta ta. Eu n-am vreme să cresc un băiat de oraș.
Dar Adrian nu renunța.
Într-o noapte au stat până dimineața pe o bancă, sub un nuc bătrân. Au vorbit despre cărți, familie și viața pe care și-ar fi dorit-o.
Elena a început să-l aștepte.
Vara aceea a fost singura perioadă în care Adrian simțise că ia singur decizii.
Apoi, cu câteva zile înainte să se întoarcă acasă, Elena l-a chemat la poartă.
— Nu mai veni.
— De ce?
— Pentru că tu vei merge la facultate. Eu rămân aici. A fost o poveste frumoasă, dar s-a terminat.
— Pot rămâne cu tine.
— Nu poți.
— Atunci vino cu mine.
Elena și-a întors privirea.
— Nu te mai purta ca un copil.
Adrian a plecat zdrobit. Înainte de a se despărți, i-a dat o fotografie cu ei doi și și-a scris adresa pe spate.
A așteptat luni întregi o scrisoare.
Nu a venit nimic.
A terminat facultatea aleasă de mama lui, s-a angajat și a încercat să-și facă o familie.
Doina le găsea tuturor defecte.
Una era prea gălăgioasă.
Alta nu știa să gătească.
A treia „îl urmărea pentru apartament“.
Femeile plecau una câte una, iar Adrian nu avea curajul să-și contrazică mama.
În cele din urmă a rămas singur.
Iar acum, în bucătăria lui, stătea o tânără care semăna izbitor cu Elena.
Aceiași ochi albaștri.
Aceeași bărbie încăpățânată.
Mara a scos din geantă fotografia veche.
— Mama a păstrat-o toată viața.
Adrian a luat poza cu mâinile tremurând.
— De ce nu mi-a spus nimic?
Mara și-a strâns buzele.
— Pentru că a crezut că îți distruge viitorul. Ruda la care locuiai i-a spus că mama ta nu va permite niciodată să fii cu o fată săracă din sat.
— Elena unde este?
Tânăra a coborât privirea.
— A murit acum un an. A fost bolnavă mult timp.
Adrian s-a așezat.
Nu știa dacă să plângă după Elena sau să se bucure că avea o fiică.
— De ce ai venit abia acum?
— După ce mama a murit, am rămas singură. Am găsit fotografia și adresa. Nu vreau bani și nu vreau apartamentul tău. Voiam doar să te cunosc.
Din dormitor s-a auzit ușa.
Doina a intrat în bucătărie în halat.
— Adrian, de ce faci atâta gălăgie?
Apoi a văzut-o pe Mara.
— Cine este femeia aceasta?
Adrian s-a ridicat.
— Mamă, ea este fiica mea. Fiica Elenei.
Chipul Doinei s-a schimbat.
— Nu mai spune prostii. Este o escroacă.
Mara s-a înroșit.
— Nu vreau nimic de la dumneavoastră!
— Toate spuneți la fel. Unde este testul de paternitate?
— Nu-mi trebuie niciun test, a spus Adrian. Uită-te la ea. Și privește fotografia.
Doina a aruncat o privire spre poză.
În loc să pară surprinsă, a oftat iritată.
— Nu înțeleg de ce dezgropați povestea asta după atâția ani.
Adrian a încremenit.
— Cum adică „dezgropați“?
Mama lui și-a strâns halatul în jurul corpului.
— Mătușa Ileana mi-a telefonat după ce te-ai întors din sat. Mi-a spus că Elena era însărcinată.
În bucătărie s-a făcut o liniște grea.
— Tu știai? — a șoptit Adrian. — Știai că am un copil?
Doina l-a privit fără să clipească.
— Bineînțeles că știam. Și dacă nu aș fi intervenit atunci, ți-ai fi distrus întreaga viață.
Mara s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a căzut în spatele ei.
— Eu plec.
— Stai, a spus Adrian.
— Nu pot să stau aici și să o aud vorbind despre mama ca despre o greșeală.
Mara și-a luat rucsacul.
Doina a ridicat bărbia.
— Vezi? Nici nu a intrat bine în casă și deja face scandal. Exact ca Elena.
Adrian s-a întors spre mama lui.
— Ai cunoscut-o pe Elena?
— Am vorbit cu ea.
— Când?
Doina a tăcut.
Adrian a înțeles că adevărul nu se termina la telefonul mătușii Ileana.
— Mamă, ce ai făcut?
— Ce trebuia.
— Ce înseamnă asta?
Doina s-a așezat, ca și cum urma să explice ceva evident unui copil neascultător.
Elena îi trimisese o scrisoare lui Adrian la aproape două luni după plecarea lui.
Scria că era însărcinată.
Nu îi cerea să renunțe la facultate și nici să se întoarcă definitiv în sat. Voia doar să știe dacă dorește să facă parte din viața copilului.
Scrisoarea ajunsese în mâinile Doinei.
Ea o deschisese.
Apoi îi răspunsese Elenei în numele fiului.
Îi spusese că Adrian știa despre sarcină, că nu voia copilul și că urma să se căsătorească cu o fată din Brașov.
— Cum ai putut? — a întrebat Adrian.
— Te-am protejat.
— Mi-ai furat copilul.
— Te-am salvat de o femeie care voia să te lege de un sat fără viitor.
Mara s-a oprit în ușă.
— Mama a păstrat și scrisoarea dumneavoastră.
Doina a tresărit.
Mara a scos din rucsac un plic îngălbenit.
Adrian a citit.
Cuvintele erau reci și clare.
„Adrian nu dorește să fie deranjat. Consideră copilul o problemă care vă aparține. Vă rog să nu mai scrieți.“
La final era semnătura lui.
Falsificată de mâna propriei mame.
Adrian s-a sprijinit de masă.
Toată viața crezuse că Elena nu-l iubise suficient.
În realitate, murise crezând că el o abandonase.
— Ieși din casa mea, i-a spus Doinei.
Mama lui a rămas cu gura întredeschisă.
— Adrian, casa aceasta este și a mea.
— Atunci ies eu.
A intrat în cameră și a început să pună haine într-o geantă.
Doina a mers după el.
— Unde pleci? Cu femeia aceasta?
— Cu fiica mea.
— Nici măcar nu ai făcut un test!
— Îl vom face dacă Mara dorește. Dar rezultatul nu va schimba ce ai făcut.
Mara nu a vrut să-l ia imediat cu ea.
— Nu am venit să-ți distrug viața.
— Viața mea era deja distrusă. Doar că eu o numeam liniște.
Au ieșit împreună din apartament.
În primele zile, Adrian a stat la garsoniera pe care o închiriase. I-a cerut chiriașului câteva săptămâni să se mute și a dormit provizoriu la un hotel.
Apoi a plecat cu Mara în Valea Mică.
Casa Elenei era la marginea satului, cu pereții văruiți și o boltă veche de viță-de-vie. În curte se afla nucul sub care Adrian și Elena vorbiseră până dimineața.
Pentru el, satul părea aproape neschimbat.
Doar oamenii erau mai bătrâni, iar Elena nu mai era.
Mara i-a arătat camera mamei.
Într-un sertar se aflau fotografii, scrisori netrimise și un caiet.
Elena scrisese în el din când în când.
Nu despre ură.
Despre îndoială.
„Poate mama lui a spus adevărul. Poate Adrian chiar nu ne vrea.“
În altă pagină:
„Mara are ochii lui. Uneori mi-e teamă că va întreba și nu voi ști ce să răspund.“
Ultima însemnare despre Adrian fusese făcută cu doi ani înainte de moarte.
„Nu l-am putut urî. Asta a fost poate cea mai mare slăbiciune a mea.“
Adrian a ieșit în curte și a plâns lângă nuc.
Mara nu l-a consolat imediat.
Avea și ea dreptul la furie.
În următoarele săptămâni s-au cunoscut încet.
Adrian a aflat că fiica lui era tehnician veterinar și ajuta mai multe gospodării din zonă. Că nu îi plăcea cafeaua, dar adora ceaiul foarte dulce. Că avea același obicei ca el de a-și împinge ochelarii pe nas atunci când era nervoasă.
Mara, la rândul ei, a văzut că tatăl ei nu era bărbatul rece descris în scrisoarea Doinei.
Era doar un om care nu învățase niciodată să spună nu.
La început au avut multe discuții grele.
— De ce nu ai căutat-o pe mama? — l-a întrebat Mara.
— Am crezut că nu mă vrea.
— Și ai acceptat atât de ușor?
— Nu. Dar mama îmi spunea că Elena s-a folosit de mine. Am lăsat-o să decidă ce era adevărat.
— Asta nu te face nevinovat.
Adrian a dat din cap.
— Știu.
Nu a încercat să se apere.
A cerut un test de paternitate doar pentru ca Mara să nu audă toată viața comentarii din partea Doinei.
Rezultatul a confirmat ceea ce amândoi știau deja.
Adrian era tatăl ei.
Doina a primit o copie prin poștă.
Nu a răspuns.
Adrian și-a dat demisia de la firma unde lucra de douăzeci de ani. Nu iubea meseria și nu mai avea niciun motiv să păstreze viața pe care mama lui o construise.
Și-a vândut garsoniera.
Cu banii a ajutat-o pe Mara să modernizeze mica fermă și cabinetul veterinar improvizat. Au reparat grajdul, au cumpărat echipamente și au transformat o anexă în spațiu pentru animale bolnave.
La început, Adrian nu știa să deosebească un furaj bun de unul prost.
Mara râdea de el.
— Economistule, vaca nu este un tabel.
— Dar cheltuielile ei pot fi puse într-un tabel.
Așa au început să lucreze împreună.
Nu totul a fost frumos.
Adrian simțea că pierduse prea mult și încerca uneori să recupereze într-o lună douăzeci și șase de ani.
O suna prea des.
Îi dădea sfaturi pe care nu i le ceruse.
Voia să plătească pentru tot.
Mara i-a spus într-o seară:
— Nu am nevoie să devii tatăl meu cu forța. Am nevoie doar să nu dispari.
Adrian a înțeles.
A început să fie prezent fără să controleze.
Doina a sunat după aproape șase luni.
— Când vii acasă?
— Sunt acasă.
— Într-un sat, printre animale?
— Cu fiica mea.
— Eu sunt mama ta.
— Și Mara este copilul meu.
— După tot ce am făcut pentru tine, alegi o necunoscută?
— Nu aleg între voi. Aleg să nu mai trăiesc după frica ta.
Doina a închis.
A mai încercat de câteva ori să-l facă să se întoarcă. Spunea că era bolnavă, că vecinii vorbesc, că Mara îl folosește.
Adrian i-a găsit o femeie care să o ajute la cumpărături și i-a plătit câteva luni serviciile.
Dar nu s-a întors să locuiască cu ea.
— Te ajut pentru că ești mama mea, i-a spus. Nu pentru că ai dreptul să-mi conduci viața.
După un an, Doina a venit în Valea Mică.
A coborât din taxi îmbrăcată elegant și s-a uitat dezaprobator la noroiul din curte.
Mara era lângă un vițel bolnav.
— Bună ziua, bunico, a spus fără căldură.
Doina a tresărit la acel cuvânt.
Au stat toate trei la masă.
Doina nu și-a cerut iertare.
A spus doar:
— Poate am fost prea severă.
Adrian a răspuns:
— Nu ai fost severă. Ai mințit și ai decis că un copil poate fi șters din viața mea.
— Am crezut că fac ce este mai bine.
Mara a privit-o.
— Pentru cine?
Doina nu a avut răspuns.
Înainte să plece, a cerut să vadă mormântul Elenei.
Au mers împreună.
Doina a stat mult timp în fața crucii.
Apoi a pus jos un buchet de flori.
— Nu știu dacă mă poate ierta, a spus.
— Nu mai poate, a răspuns Mara. Dar noi putem decide ce facem cu adevărul.
Doina nu a devenit brusc o bunică iubitoare.
Însă a început să telefoneze Marei de sărbători. Uneori trimitea pachete. Mara le accepta fără să se prefacă că totul fusese uitat.
Au construit ceva prudent.
Nu o familie perfectă.
O familie care nu mai ascundea nimic.
La doi ani după apariția Marei, Adrian a găsit fotografia veche într-o ramă pe peretele casei.
Lângă ea era o fotografie nouă.
El și Mara stăteau în fața cabinetului, plini de noroi, râzând.
— Mama ar fi râs de pantofii tăi, a spus Mara.
— Mama ta sau mama mea?
— Mama mea. A ta ar fi leșinat.
Adrian a râs.
Trecuseră douăzeci și șase de ani fără fiica lui.
Nu îi putea recupera.
Dar într-o dimineață, Mara a intrat în bucătărie, i-a pus în față o cană cu ceai și a spus:
— Tată, astăzi avem mult de lucru.
Cuvântul acela nu mai suna străin.
Adrian s-a ridicat.
— Vin, fiica mea.
Pentru prima dată, nimeni nu-i spusese ce viață trebuia să aleagă.
Și pentru prima dată, alegerea lui era cu adevărat a lui.
După motivele unei povestiri de Alena S.
