— Noi nu mai plătim nimic. Și nici la nuntă nu venim.

— Noi nu mai plătim nimic. Și nici la nuntă nu venim.

Am rămas cu telefonul la ureche, fără să înțeleg dacă viitoarea mea cuscră vorbea serios.

Cu doar câteva săptămâni înainte stătusem cu toții la aceeași masă. Stabiliserăm meniul, numărul de invitați și împărțisem cheltuielile în jumătate. Noi achitaserăm deja avansul pentru restaurant și cumpăraserăm rochia miresei.

Totul părea hotărât.

Fiica noastră, Daniela, era singurul nostru copil. Nu spun că era perfectă doar fiindcă era fata mea. Dar mereu fusese serioasă și muncitoare.

Terminase liceul cu rezultate bune, iar acum își încheia studiile la Universitatea Pedagogică din Chișinău. Noi nu aveam salarii mari. Eu lucram la cantina unei școli, iar soțul meu repara utilaje agricole.

Pentru cămin, cărți și transport trebuia să numărăm fiecare leu.

Daniela nu se rușinase niciodată de viața noastră modestă. Vara mergea la bunica din raionul Orhei, ajuta la grădină, curăța porumb, punea roșii la borcan și frământa plăcinte.

Când programul îi permitea, lucra la o cafenea din Chișinău. Spunea că nu vrea să ne ceară bani pentru fiecare rochie sau pereche de pantofi.

Acolo îl cunoscuse pe Victor.

Era mecanic auto într-un service cunoscut. Nu vorbea mult, dar părea un om serios. Prima dată când a venit la noi, a adus flori și s-a oferit să-l ajute pe soțul meu să repare poarta.

Nouă ne-a plăcut imediat.

Părinții lui trăiau mai bine decât noi. Aveau un apartament mare în Chișinău, două mașini și bani puși deoparte. Mama lui, Galina, vorbea mereu despre oameni „de nivelul lor“.

După prima cină petrecută în casa lor, Daniela s-a întors tăcută.

Mai târziu mi-a mărturisit că o auzise pe Galina spunând:

— Victor putea găsi o fată dintr-o familie mai potrivită. Asta vine cu o rochie ieftină și cu mama care lucrează la cantină.

M-am înfuriat.

Daniela m-a rugat să nu intervin.

— Victor m-a apărat. A spus că nu banii hotărăsc cu cine trăiești.

Am încercat să cred că dragostea lor va fi mai puternică decât prejudecățile Galinei.

Când tinerii au anunțat logodna, părinții lui Victor au devenit brusc foarte amabili. Au venit la noi, au lăudat mâncarea și au promis să plătească jumătate din nuntă.

De aceea am ales un restaurant puțin mai bun decât ne permiteam singuri. Am comandat muzică, fotograf și un meniu pentru aproape optzeci de persoane.

Noi am plătit avansul. Daniela și-a cumpărat o rochie simplă dintr-un salon mic. Când a ieșit din cabina de probă, mi-au dat lacrimile.

— Mamă, îți place?

— Ești cea mai frumoasă.

Credeam că problema cea mai mare fusese rezolvată.

Apoi a venit telefonul Galinei.

— Noi nu mai participăm la cheltuieli, a spus. Și nici la nuntă nu venim.

— Ce s-a întâmplat?

— Ne-am dat seama ce fel de familie sunteți.

Am simțit cum îmi arde fața.

— Ce vreți să spuneți?

— Fata dumneavoastră vrea să intre într-o casă gata făcută. Victor are apartament, mașină și viitor. Iar ea cu ce vine?

— Cu educație, cu bun-simț și cu dragoste pentru fiul dumneavoastră.

Galina a râs scurt.

— Dragostea nu plătește facturile.

— Daniela nu v-a cerut nimic.

— Atunci nu va avea nicio problemă să renunțe în scris la orice drept.

După aceste cuvinte a închis.

Seara, Daniela a venit acasă. I-am spus că viitorii socri renunțaseră la nuntă și că nu aveam suficienți bani pentru toate cheltuielile.

Ea nu s-a mirat.

S-a așezat la masă și și-a împreunat mâinile.

— Mamă, oricum trebuia să-ți spun ceva. Victor mi-a dat ieri niște acte.

A scos telefonul și mi-a arătat fotografiile unui document pregătit de un notar.

În el scria că Daniela renunța la orice pretenție asupra apartamentului lui Victor, asupra bunurilor cumpărate după căsătorie și chiar asupra banilor primiți la nuntă.

Mai jos exista încă un punct.

În cazul unui divorț, indiferent de motiv, Daniela trebuia să părăsească locuința în trei zile și să nu solicite nicio compensație.

— Victor ce a spus? — am întrebat.

— Că este doar o formalitate. Că mama lui se va liniști dacă semnez.

— Iar tu?

— Am refuzat.

Atunci am înțeles de ce Galina era atât de furioasă.

Nu o deranja doar sărăcia noastră.

O deranja faptul că Daniela nu acceptase să intre în familia lor ca un musafir fără drepturi.

A doua zi, Victor a venit la noi.

Părea obosit.

— Daniela, putem vorbi?

— Vorbim aici, a răspuns ea. Nu mai avem nimic de ascuns.

Victor ne-a explicat că apartamentul era cumpărat în mare parte de părinții lui. Galina se temea că, dacă mariajul nu va merge, Daniela va lua jumătate.

— Eu nu vreau apartamentul vostru, a spus fiica mea. Dar nu voi semna că nu am drepturi nici asupra lucrurilor pe care le vom cumpăra împreună.

— Putem modifica documentul.

— De ce trebuie să existe?

Victor a tăcut.

— Pentru că mama mea nu va accepta nunta altfel.

Daniela s-a ridicat.

— Atunci nu avem nevoie de acceptarea ei.

— Vrei să anulăm totul?

— Eu vreau să mă căsătoresc cu tine, nu cu mama ta. Dar tu trebuie să alegi dacă vei fi soțul meu sau fiul care cere permisiune pentru fiecare pas.

Victor a plecat fără să răspundă.

Trei zile nu a sunat.

Daniela își ținea telefonul lângă ea, dar nu plângea în fața noastră. Noaptea o auzeam umblând prin cameră.

Eu mă simțeam vinovată.

Poate ar fi trebuit să acceptăm condițiile doar ca fata să nu sufere.

Soțul meu nu era de acord.

— Dacă începe căsnicia plecând capul, toată viața o vor ține așa.

În a patra zi, Victor a venit din nou.

De data aceasta avea o geantă cu haine și cheile mașinii în mână.

— Am plecat din apartamentul părinților, a spus. Mașina le-am lăsat-o. De mâine lucrez la alt service.

Daniela îl privea fără să spună nimic.

— Mama mi-a spus că, dacă mă însor cu tine, nu mai sunt fiul ei. I-am răspuns că un fiu poate fi iubit fără să i se aleagă soția.

— Și nunta? — am întrebat.

Victor a zâmbit amar.

— Nu-mi trebuie restaurant pentru optzeci de oameni. Îmi trebuie Daniela.

Am pierdut o parte din avansul pentru local. Nu aveam bani să achităm restul, așa că am anulat petrecerea mare.

În locul ei, am organizat cununia civilă în Orhei și o masă în curtea bunicii.

Vecinele au făcut sarmale și plăcinte. Unchiul Danielei a adus vin de casă. Prietenii au atârnat beculețe între pomi.

Rochia cumpărată din salon a fost la fel de frumoasă ca într-un restaurant scump.

Părinții lui Victor nu au venit.

Tatăl lui a trimis doar un mesaj scurt:

„Să fiți sănătoși.“

Galina nu a scris nimic.

La aproape un an după nuntă, Victor și Daniela locuiau într-o garsonieră închiriată. Nu aveau mașină și nici mobilă nouă. Victor lucra mult, iar Daniela devenise profesoară.

Într-o duminică, Galina a apărut la ușa lor.

Ținea o sacoșă cu fructe și o cutie de prăjituri.

— Am venit să văd cum trăiți.

Daniela a lăsat-o să intre.

Galina s-a uitat prin camera mică, la masa cumpărată la mâna a doua și la perdelele cusute de mine.

— Victor ar fi putut avea totul, a spus ea.

Fiica mea a răspuns calm:

— Are tot ce și-a ales.

Galina nu și-a cerut iertare în acea zi.

Dar înainte de a pleca, a pus mâna pe mâner și a spus:

— Poate am greșit.

Pentru ea, acele trei cuvinte au fost probabil mai grele decât toți banii pe care refuzase să-i dea.

În seara aceea, Daniela m-a sunat.

— Mamă, știi ce este ciudat? La început mă durea că nu mă considerau suficient de bună pentru familia lor. Acum nu mai vreau să dovedesc nimic.

— Și ce vrei?

— Să construim ce avem singuri.

Peste încă doi ani, Daniela și Victor au cumpărat un apartament mic prin credit. Pe actele de proprietate erau amândoi.

Când i-am ajutat să mute cutiile, Victor a lipit pe ușă o hârtie scrisă cu pixul:

„Casa noastră.“

Nu era un apartament în centru și nici nu fusese plătit de părinți.

Dar nimeni nu putea să-i alunge din el în trei zile.