Am privit contractul și am simțit cum îmi amorțesc mâinile.
Semnătura semăna perfect cu a mea.
— Cine a făcut asta? — am întrebat.
Ginerele meu, Sorin, a răspuns înaintea fetelor:
— Nu e nimic ilegal. Ai trimis cândva o copie după buletin și o procură pentru administrarea casei.
— O procură pentru plata impozitelor, nu pentru vânzare.
Bianca izbucni:
— Casa oricum urma să rămână nouă!
— După moartea mea, poate. Nu cât sunt vie și mama mea stă într-o anexă rece.
Teodora plângea în tăcere.
În cele din urmă, am aflat adevărul.
Sorin avea datorii după o afacere cu materiale de construcții. Convinsese-o pe Bianca să treacă locuința pe numele lui temporar, pentru a obține un împrumut. Documentele fuseseră pregătite de un cunoscut, iar semnătura mea fusese copiată după vechile acte.
Teodora știa, dar nu spusese nimic.
— Mi-au promis că o să pună casa la loc — șopti ea.
— O casă nu se pune „la loc“ ca un scaun.
În dimineața următoare am mers la poliție și apoi la un avocat. Bianca m-a sunat de zece ori. Sorin mi-a trimis mesaje în care mă acuza că distrug familia.
Nu i-am răspuns.
Mama mea, însă, era speriată.
— Poate ar trebui să-i ierți. Sunt copiii tăi.
— Tocmai pentru că sunt copiii mei nu pot să-i las să creadă că orice faptă dispare dacă plâng suficient.
Expertiza a confirmat că semnătura nu îmi aparținea. Transferul a fost contestat, iar casa a fost pusă sub protecție juridică până la finalizarea dosarului.
Sorin a plecat de lângă Bianca imediat ce a înțeles că nu mai poate folosi imobilul.
Ea s-a întors la noi cu două valize și cu rușinea scrisă pe față.
— Nu vreau să mă vezi așa.
— Eu te-am văzut și când aveai febră, și când ai căzut de pe bicicletă, și când ai mințit. Tot fiica mea ești. Dar asta nu înseamnă că voi ascunde ce ai făcut.
Bianca a trebuit să răspundă pentru rolul ei în falsificarea actelor. Pentru că a colaborat cu ancheta și a recunoscut totul, a primit o pedeapsă mai blândă și obligația de a acoperi o parte din prejudiciu.
Teodora s-a angajat într-o librărie și a început să plătească singură facultatea.
Eu am mutat-o pe mama înapoi în camera mare, cea cu ferestre spre grădină.
— Aici am dormit eu când eram copil, i-am spus.
Ea a mângâiat cu palma marginea patului.
— Nu credeam că o să mă mai întorc.
— Nici eu.
A trecut aproape un an până când actele casei au fost din nou în ordine.
În acea zi am scos masa în curte. Bianca a venit cu o plăcintă făcută de ea. Nu era frumoasă, dar mirosea a mere și scorțișoară.
Sorin nu mai făcea parte din viața ei.
— Mamă, poți să mă ierți? — m-a întrebat.
— Pot să încerc. Dar încrederea nu se întoarce printr-o semnătură.
A dat din cap.
Mama a ieșit încet din casă și s-a așezat între noi.
Nu am vorbit despre bani.
Nu am făcut planuri mari.
Am stat acolo până s-a întunecat, trei generații de femei care aproape pierduseră aceeași casă din motive diferite.
Atunci am înțeles că o locuință poate fi recuperată prin lege.
O familie, însă, se recuperează mult mai încet.