— Ioane… vino înapoi. Cât mai repede.
Ion se ridică brusc.
— Ce-i cu mama?
— Am găsit-o jos, lângă telefon. Respiră, dar nu răspunde.
Tatiana îl însoți spre sat.
Ion conducea și își repeta că trebuia să sune imediat ce ajunsese la Chișinău.
Promisese.
Dar pusese masa, deschisese calculatorul și uitase din nou.
La spital, medicul le spuse că Maria făcuse un infarct.
Când femeia deschise ochii, Ion se apropie.
— Mamă, sunt aici.
Ea abia șopti:
— Ai ajuns?
— Am ajuns. Iartă-mă.
— Principalul e că ești bine.
Ion simți că nu va uita niciodată aceste cuvinte.
Maria acceptă operația după ce fiul îi promise că va suna în fiecare zi.
Intervenția reuși.
Pentru o vreme, ea locui la Chișinău. Tatiana îi gătea, Andrei o plimba prin parc, iar Ion îi telefona chiar și din camera alăturată, glumind:
— Verific dacă răspunzi.
După ce Maria reveni în sat, apelurile continuară.
— Cum te simți?
— Mai bine decât ieri.
— Ai luat pastilele?
— Am luat.
— Să nu uiți.
— Acum tu vorbești ca mine.
Maria mai trăi trei ani.
Își văzu nepotul terminând studiile.
Mai coapse nuci și pregăti plăcinte.
Mai așteptă de multe ori la poartă, dar Ion nu mai uita să sune.
Într-o seară, ea îi spuse:
— Mâine să nu mă suni prea devreme. Vreau să dorm.
Dimineața telefonul rămase fără răspuns.
Maria plecase liniștit, în somn.
După înmormântare, Ion luă receptorul vechi și îl ținu în mână.
De atâtea ori mama așteptase vocea lui.
Acum el ar fi dat orice să audă încă o dată:
— Să mă suni când ajungi.
Ani mai târziu, Andrei pleca din țară.
Ion îl îmbrățișă și spuse:
— Sună-mă când ajungi.
Fiul nu râse.
— Te sun, tată.
Când apelul veni, Ion închise ochii.
În trei cuvinte trăia mai departe dragostea mamei lui.
Nu întotdeauna spunem „te iubesc“.
Uneori spunem:
„Ai mâncat?“
„Ia o haină.“
„Sună-mă când ajungi.“
Și abia după ce vocea tace înțelegem câtă iubire încăpea în aceste cuvinte.