Să rămâi noaptea într-un cabinet veterinar e cam ca și cum ai locui într-un apartament comunal cu vecini foarte ciudați.
Ți se spune: “O să fie liniște”. Dar pe la două noaptea un motan decide să sufere adânc, altul încearcă să mănânce un bandaj, iar al treilea răstoarnă litiera și se uită la tine de parcă tu ești vinovat de toate necazurile lui.
În noaptea aceea am rămas doar eu și staționarul de pisici.
Asistenta s-a îmbolnăvit, înlocuire nu era, iar animalele nu-și verifică singure perfuziile. Așa că eu am fost “adultul responsabil”, chiar dacă după miezul nopții nu prea mă mai simțeam adult.
Noaptea, cabinetul e altfel.
Ziua e gălăgie: uși, telefoane, oameni la recepție, copii care vor să mângâie căței, cineva care întreabă dacă sigur sunt medic. Noaptea rămân coridorul gol, lumina slabă, mirosul de dezinfectant și automatul de cafea care bâzâie încet, ca un frigider vechi.
În staționar erau șase pisici. Fiecare cu caracterul ei.
Marchiza era după operație și se uita la mine de parcă eu personal i-am stricat vacanța. Roșcovan, motan portocaliu cu probleme urinare, trăia simplu: mânca, dormea, se trezea și cerea atenție. Porsche, un pisoi negru găsit lângă o parcare, avea atâta energie încât părea că cineva a montat un motor mic în el.
Celelalte trei erau pisici de casă, liniștite, cu gulerașe moi și fișe în care scria: “stăpâna foarte îngrijorată”. Din experiență știu: cu cât stăpâna e mai îngrijorată, cu atât pisica privește viața mai calm.
Pe la unsprezece am făcut turul: am verificat perfuziile, am schimbat alezele, am ascultat câteva “miau” pline de reproș, mi-am făcut cafea și m-am așezat la post.
La ora unu, Roșcovan dormea și mișca lăbuțele, probabil vânând în vis punctul roșu de la laser. Marchiza mă judeca din cușcă, iar Porsche încerca să se lupte cu adăpătoarea.
Pe la unu și jumătate eram în camera medicilor, cu laptopul deschis. Încercam să răspund la mesaje, dar creierul meu deja scria mai încet decât tastatura.
Tăcerea era grea.
Și exact la două noaptea, tăcerea s-a rupt.
Nu prin zgomot.
Prin privire.
Am ridicat ochii spre monitorul camerei din staționar și am uitat să respir.
Toate cele șase pisici, care cu o clipă înainte își vedeau fiecare de treaba lor, au încremenit în același timp.
Apoi toate au întors capul în aceeași direcție.
Nu spre ușă. Nu spre boluri. Nu spre mine.
Se uitau într-un colț, acolo unde pe perete era un grilaj pătrat de ventilație. După el trebuia să fie perete. Iar după perete, conform planului clădirii, un oficiu mic al vecinilor, închis de câteva luni.
Apoi Marchiza s-a ridicat încet pe labe și a început să sâsâie spre grilaj.
Și chiar atunci, de după ventilație, s-a auzit o bătaie scurtă, slabă, ca și cum cineva ar fi lovit peretele din cealaltă parte.
Eu am stat câteva secunde fără să mă mișc.
Omul poate fi foarte curajos ziua. Noaptea, într-un demisol, când șase pisici se uită într-un singur punct, curajul devine mult mai modest.
Am intrat în staționar și am aprins lumina mai tare. Nu s-a schimbat nimic. Pisicile nu s-au liniștit. Porsche s-a lipit de peretele cuștii, Roșcovan tăcea, iar Marchiza privea grilajul de parcă vedea acolo ceva ce eu nu puteam vedea.
— Cine-i acolo? — am întrebat.
Tăcere.
Apoi un zgomot scurt. Ca o șurubelniță pe metal.
Atunci am sunat la poliție.
— Spuneți că în clădire se aud zgomote? — m-a întrebat dispecera.
— Da. Din oficiul vecin sau din perete.
— L-ați văzut pe cineva?
— Nu. Dar pisicile l-au auzit.
Dispecera a tăcut o secundă.
— Pisicile?
— Șase. Toate odată. Credeți-mă, asta e mai serios decât alarma.
Când au venit polițiștii, la început se vedea că nu prea știu ce să creadă. Dar exact când unul s-a apropiat de ventilație, Marchiza a sâsâit din nou, iar de după grilaj s-a auzit o voce joasă:
— Stai pe loc…
Atunci gluma s-a terminat.
Oficiul vecin era încuiat, dar lacătul fusese forțat. Ușa se deschidea greu, fiindcă din interior era împins un dulap. Când polițiștii au intrat, au găsit în colț un bărbat cu geantă de scule, lanternă și mănuși.
Intrase printr-o fereastră mică din curte. Voia să ajungă prin spațiul tehnic în cabinet. Probabil credea că noaptea clinica e goală. Nu se aștepta la staționar. Și sigur nu se aștepta ca șase pisici să-l dea de gol.
L-au scos pe hol. Bărbatul nu se uita la mine. Se uita la pisici.
Marchiza stătea dreaptă, ca o regină care tocmai a câștigat războiul.
— Aveți pază bună, — a zis unul dintre polițiști.
— Foarte bună, — am spus. — Numai că cere pateu.
Dimineața am povestit totul asistentei. Ea mă privea cu ochii mari, iar eu arătam spre Marchiza:
— Ea prima a dat alarma.
Marchiza a clipit încet și s-a întors cu spatele.
De parcă spunea: “Era și timpul să recunoașteți”.
De atunci nu mai râd, când cineva zice că pisica lui “ceva simte”. Poate pisicile nu văd nimic supranatural. Poate ele doar aud mai bine, observă mai repede și nu conving conving pe sine, cum fac oamenii, că “ni s-a părut”.