— Vreau un buchet care să-l lase fără aer, înțelegi? Fără trandafiri roșii standard, fără frezii bunicărești și fără hârtia aia lucioasă de împachetat care scârțâie. Bărbatul meu nu e genul banal. E sărbătoarea noastră, facem șase luni. Vreau buchet rotund, bujie, stil sălbatic. Bujori de grădină, eucalipt, crăițe mov și niște bumbac decorativ printre ele. Ah, și cel mai important: la bază, ascunsă între tulpini, vreau o mică ramă din scoarță de copac cu o fotografie. Vi-o trimit acum pe WhatsApp. E poza noastră preferată. A, și un bilet legat cu sfoară, pe care scrie: „Împreună am învins”. Sună bine, nu?
Ioana asculta mesajul vocal în timp ce tăia oblic o tulpină de Eryngium. Mâinile ei, obișnuite cu spinii și foarfeca, se mișcau mecanic. Clienta, o anume Carla, vorbea repede, cu o ușoară răgușeală de la prea multă cafea sau entuziasm. O bombarda cu mesaje de două zile, respingând pe rând trandafirii de grădină, bujorii albi și crinii parfumați.
Ioana nu se grăbea. Era miercuri dimineață, salonul din centrul Brașovului mirosea a verdeață udă și a detergent de podele. Soarele intra oblic prin vitrină, luminând pereții albi și gălețile cu flori proaspete. Comanda era mare și scumpă, iar banii îi prindeau bine. Mai ales acum, când tocmai achitase prima rată pentru tabăra de vară a băieților.
Telefonul vibră scurt pe masa de lucru. Poza.
Ioana își șterse mâinile de șorțul de piele, își dădu o șuviță rebelă după ureche și deschise ecranul. Se aștepta la orice. Un contabil timid, un motociclist cu barbă, un domn între două vârste cu privirea obosită de manager. În schimb, din ecran, râzând în soarele de toamnă, o privea soțul ei.
Victor.
Purta cămașa aceea în carouri pe care Ioana i-o cumpărase de la Băneasa, la reduceri, cu două luni în urmă. În fundal se vedea lacul din Parcul Herăstrău. O ținea de după umeri pe Carla. Carla avea părul lung, castaniu, și un zâmbet de adolescentă îndrăgostită. Victor zâmbea la fel — relaxat, fericit, cu o ușurință pe care acasă n-o mai arăta de mult.
În atelier era liniște. Doar zumzetul frigiderului cu flori se auzea, monoton și enervant. Ioana se sprijini cu o mână de marginea chiuvetei. Nu simțea furie. Simțea un fel de claritate rece, limpede, ca apa de munte în care bagi mâna și te doare până la os fără să știi de ce.
Degetele ei tastară răspunsul fără ezitare.
„Poza e foarte bună. Merge printată pe hârtie texturată. Ce text punem pe bilet?”
Răspunsul veni în mai puțin de un minut. De data asta, Carla nu mai trimise mesaj vocal, ci un text lung, scris cu greșeli de grabă.
„Scrie exact așa: «Împreună am învins. Pentru totdeauna, a ta, C.» Știi, eu l-am cunoscut acum șase luni. Era atât de pierdut, săracul. Nevastă-sa e o tipă rece, obsedată de muncă, numai flori și aranjamente în cap. Îl cicălea non-stop pentru bani, pentru copii. O plictiseală. Eu l-am făcut să se simtă bărbat din nou. Vineri e ziua noastră. El a zis că în seara asta îi spune, gata, divorțează. Așa că buchetul ăsta e trofeul meu. Fă-l să fie memorabil!”
Ioana reciti mesajul. Nevastă-sa rece. Îl cicălea pentru bani.
Clișeele astea ieftine de telenovelă ar fi putut s-o facă să râdă, dacă n-ar fi durut atât de tare în spatele sternului. Trase aer adânc pe nas și scrise:
„Se va face. Lăsați adresa de livrare, vă rog. Pentru vineri, la ce oră doriți?”
„Complexul Green Hills, strada Pinului nr. 7, apartament 22. La ora 19:00 fix. El ajunge de la birou la 18:30, vreau să fie totul gata când intră.”
Câteva ore mai târziu, ușa de la intrare se deschise și Victor intră. Era obosit, cravata îi atârna strâmbă, iar părul îi era ciufulit de vânt. Copiii, David de zece ani și Luca de șapte, se năpustiră asupra lui din camera lor.
— Tata! Ai venit!
Victor îl ridică pe Luca în brațe și-l pupă pe creștet.
— Gata, gata, lăsați-mă să respir. Am avut o zi groaznică.
Ioana ieși din atelier, care ocupa o cameră separată a apartamentului lor din vechiul cartier Șchei. Se sprijini de tocul ușii, ștergându-și mâinile de șorț.
— Supă de pui e pe foc. Ai mâncat?
Victor trecu pe lângă ea și-o sărută pe obraz. Buzele lui erau reci și miroseau a cafea și a aerosolul ăla dulce de la odorizantul de mașină.
— Nu, am avut prânzul cu niște clienți tâmpiți. Mor de foame. Ce-ai făcut azi?
— Am avut o comandă mare. Ceva interesant, chiar. O clientă foarte entuziasmată.
— Bine, bine, dă-mi întâi să mă spăl.
Stăteau la masă, în bucătăria micuță cu faianță albastră. Victor mânca supă cu poftă, sorbind din lingură și butonând telefonul cu cealaltă mână. Copiii sporovăiau despre teme. Ioana se uita la el cum mestecă. Cum înghite. Cum minte, atât de natural, încât nici un mușchi al feței nu i se contractă.
— Ascultă, Ioana, vineri seară nu pot sta cu copiii.
— Da?
— Am uitasem să-ți zic. Plec la munte cu niște colegi. Team building, știi tu. Șeful ne obligă. O să stau o noapte la o cabană, lângă Bran. Mă întorc sâmbătă pe la prânz.
— Team building? — Ioana clătină ușor capul, zâmbind aproape imperceptibil. — Bine. Vrei să-ți pregătesc o geantă?
— Lasă, că-mi iau eu niște blugi și un tricou. Doar bem și stăm la povești.
Victor se ridică și-și puse castronul gol în chiuvetă. O bătu ușor pe umăr și ieși din bucătărie, strigând la copii să se pregătească de culcare. Ioana rămase pe scaun, ascultând zgomotul apei care curgea în chiuvetă și vocea lui prefăcut-autoritară.
A doua zi dimineață, după ce-i duse pe băieți la școală, Ioana începu să lucreze la buchet. Bujorii de grădină erau proaspeți, de un roz intens, cu petale catifelate, moi. Eucaliptul mirosea a răcoare și a pădure. Aranja fiecare tulpină cu migală, tăindu-le oblic, fixându-le în buretele floral îmbibat cu apă. Bumbacul decorativ ieșea printre flori ca niște nori mici, pufoși.
La baza buchetului, acolo unde tulpinile se uneau într-un mănunchi strâns, Ioana confecționă un mic cuib din mușchi verde, fixat cu sârmă fină. În interiorul acestui cuib, locul perfect pentru rama cu fotografie, ea puse altceva. Un bilețel scris de mână, cu litere mici și clare, pe hârtie reciclată.
„Creditul pe treizeci de ani pentru apartament e pe numele lui. Sforăie dacă doarme pe spate. Are o alergie stupidă la arahide care iese doar în concedii. Nu știe să schimbe un bec. Soția «rece» îi predă ștafeta. Bagajele lui sunt la parter, lângă ușa de la intrare.”
Lângă bilet, Ioana strecură și inelul ei de logodnă. Un cerc subțire de aur roz, simplu, pe care-l purtase timp de doisprezece ani. Îl scoase de pe deget și se uită la pielea de dedesubt. Fină, albă, fără niciun semn. Ca și cum metalul nici n-ar fi fost acolo vreodată. Îl ținu o secundă în palmă, apoi îl așeză peste biletul împăturit.
Acoperi cuibul cu un strat subțire de mușchi, astfel încât să nu se vadă nimic, doar rama cu poza lor, fixată la vedere. Călca buchetul cu o panglică largă de mătase, vișinie. Totul arăta perfect, scump și elegant.
Vineri după-amiază, Victor se agită prin dormitor. Își trase pe el o pereche de blugi noi, își aruncă în rucsac o cămașă călcată și deodorantul. Mirosea a after-shave proaspăt.
— Gata, plec. Să nu mă așteptați diseară. David, ai grijă de frate-tău. Sâmbătă mergem la film, promit.
O pupă pe Ioana pe obraz, la fel de rece. Ea îl privi cum își ia cheile de la mașină de pe cuier și iese pe ușă. Așteptă un minut, două, cât să audă motorul mașinii pornind și huruitul îndepărtându-se pe stradă.
Apoi intră în dormitor și scoase din debara doi saci menajeri negri, de o sută de litri. Lucra rapid, fără să se oprească. Cămăși, pantaloni, tricouri, șosete desperecheate, cutia cu șnururi, încărcătoarele vechi, adidașii de sport pe care-i purta doar acasă — totul intră în saci. Din baie luă aparatul de ras, periuța de dinți, crema de bărbierit pe care o ura. Sacii se umflară, grei și informi. Îi legă strâns la gură.
Se îmbrăcă simplu: o bluză neagră, blugi comozi, pantofi sport. Se pieptănă și-și prinse părul într-o coadă lejeră. Nu se machie. Nu voia să arate ca o soție răzbunătoare, ci ca o femeie care livrează o comandă.
Cei doi saci îi duse cu liftul până la parter și-i lăsă lângă ușa de sticlă a blocului, fix sub privirea camerei de supraveghere. Apoi urcă la volanul propriei mașini, un Volvo break vechi și fiabil, cu buchetul așezat cu grijă pe bancheta din față, într-o cutie specială de transport.
Ceasul de pe bord arăta 18:10. Traficul din Brașov era, ca de obicei la ora aceea, un nod. Mașinile abia se târau pe Bulevardul Victoriei. Ioana stătea cu mâinile pe volan, respirând calm, în timp ce afară ploua mărunt și stropii se loveau ritmic de parbriz. Nu asculta radio. Mintea ei era clară. Apartamentul era moștenire de la bunica ei, deci intangibil. Salonul de flori mergea bine, pe firma ei. Cu banii din contul comun putea acoperi lejer cheltuielile imediate. Copiii erau sănătoși, iar ea putea dormi noaptea fără să asculte minciunile cuiva.
Complexul rezidențial Green Hills era la marginea orașului, un cartier de blocuri noi, cu fațade sticloase și păză privată. Opri mașina la barieră.
— Livrare flori, apartamentul 22, îi spuse agentului de pază.
Bariera se ridică. Parcă în fața scării. Scoase buchetul din cutie, îl ținu în brațe cu grijă. Sună la interfon. O voce feminină, emoționată, îi răspunse aproape instantaneu.
— E livrarea de la florărie! Urcați, vă rog, etajul trei!
Apartamentul 22 avea o ușă masivă, albă, cu accente aurii. Ioana apăsă soneria. Se auziră pași grăbiți, apoi ușa se deschise larg.
Carla apăru în cadru. Era mai scundă decât părea în poze, purta o rochie scurtă, neagră, cu paiete, și tocuri cui. Parfumul ei dulce-agresiv invadă holul. Lumina din apartament era caldă, difuză, se auzea jazz în surdină.
— Vai, în sfârșit! Bine ați venit! Vă rog, intrați o secundă, să văd și eu minunea asta!
Ioana păși în hol. Apartamentul era decorat modern, cu o masă de sticlă în living, unde fuseseră deja aranjate două farfurii, tacâmuri și un sofisticat platou cu fructe de mare.
— E superb! Exact ce mi-am dorit! — Carla bătu din palme, privind buchetul.
Din spatele ei, dinspre balconul cu uși largi, se auzi o voce cunoscută.
— Draga mea, cu ce bei prosecco, cu fragi sau…
Victor intră din living ținând o sticlă de prosecco într-o mână și două pahare în cealaltă. Îngheță când ajunse în dreptul holului. Paharele se ciocniră ușor între ele, producând un clinchet ascuțit.
Ioana îl privi liniștită. Expresia lui era aproape caricaturală: maxilarul îi căzuse, ochii i se măriseră, iar culoarea feței trecuse de la roz la un alb-galben neregulat, ca o carte veche mâncată de umezeală.
— Ioana…? Ce… cum…
— Livrarea de flori, răspunse Ioana pe un ton neutru, aproape comercial. Întinse buchetul către Carla. — Bujori, eucalipt, bumbac. Și o surpriză la bază, exact cum ați cerut. Biletul e acolo. Inelul meu de nuntă, de asemenea. Am crezut că e un cadou de preluare simbolic.
Carla rămase cu mâinile întinse, nemișcată. Se uită de la Ioana la Victor și înapoi. Zâmbetul triumfător i se topi, lăsând loc unei confuzii totale.
— Poftim? Inelul tău… Adică tu ești…?
— Soția plictisitoare și rece. Cea cu florile, știi? — Ioana zâmbi subțire, fără niciun pic de căldură. — Surpriza e că am lucrat la buchetul tău două zile. Și da, am aflat tot. Să ții minte: are alergie la arahide și sforăie. E detaliat pe bilet.
Victor înghiți în sec și lăsă paharele pe o consolă, producând un zgomot enervant de sticlă lovită de marmură.
— Ioana, stai, te rog, nu e ce pare… Lasă-mă să explic!
— Victor, n-am venit să-ți ascult explicațiile, îl întrerupse Ioana calmă. Tocmai plecam. Apropo, la parter, lângă ușa blocului, sunt doi saci cu hainele tale. Tot ce ai. Cheile apartamentului le lași la vecina de la doi, pe prispă. Mâine nu sunt acasă, merg cu băieții în parc, înainte să înceapă ploile. Nu vreau să ne deranjezi.
Carla, realizând pe deplin umilința — că fusese nu o seducătoare misterioasă, ci o unealtă inconștientă în planul soției — se înroși brusc. Furia îi invadă vocea.
— Adică tu… tu mi-ai făcut buchetul?! Tu ai scris biletul ăla?! Cum îți permiți?!
— Nu eu. Tu l-ai cerut, răspunse Ioana fără să se întoarcă. E munca mea, plătită integral. E perfect, nu? Așa cum ți-ai dorit.
Se întoarse spre ușă. Victor făcu un pas înainte, dar Carla îl prinse de braț, cu unghiile înfipte.
— Stai aici! îi șuieră ea. Ai zis că divorțezi de ea! Că nu mai e nimic între voi! Că dormiți în camere separate! M-ai mințit, nemernicule?!
— Carla, calmează-te…
— Să mă calmez?! Tu mi-ai promis! Am cheltuit o avere pentru seara asta, pentru că am crezut că…
Ioana ieși pe palier și trase ușa după ea. Zgomotul certurii care izbucnea se estompă, ca un post de radio care prinde tot mai multe paraziți. Sunetul final fu cel al unui pahar spart pe gresie.
Coborî cu liftul. În oglinda cabinei își văzu chipul. Nu era nici furie, nici tristețe. Doar o liniște profundă, ca și cum un motor turat la maxim fusese, în sfârșit, oprit. Scoase telefonul și, înainte de a ajunge la parter, intră în aplicația bancară. Transferă jumătatea ei din contul comun în contul personal, lăsând în urmă o sumă rotundă și simbolică — exact cât costase buchetul Carlei.
Apoi îi bloca numărul lui Victor. Fără ezitare.
Ajunsă în fața blocului, privi ploaia măruntă care continua să cadă. Sacii negri stăteau cuminți lângă ușă, ca niște pisici abandonate. Ioana urcă în Volvo. Porni motorul și dădu drumul la ștergătoare. Înainte de a pleca, aruncă o ultimă privire spre clădirea modernă, cu luminile aprinse la etajul trei.
Se gândi la dimineața de a doua zi. O să facă clătite pufoase. David o să ceară cu gem de caise, Luca cu Nutella. O să meargă la Parcul Nicolae Titulescu, să se dea pe leagăne și să arunce firmituri la rațe. Fără reproșuri, fără telefoane verificate pe furiș, fără minciuni spuse la masă.
Buchetul — trofeul altei femei — rămăsese în apartamentul 22, mărturie a unui război pe care Carla nici măcar nu știuse că l-a început. Un buchet superb, care înflorea fix deasupra sfârșitului. Iar Ioanei îi rămânea mireasma de eucalipt din salon, liniștea casei ei și mâinile goale, dar proprii.
Puse muzică la volum normal, nu dată tare. O piesă veche, fără amintiri comune. Apoi ieși din parcare, făcând la stânga, spre casă.
