Pantalonii ăia au apărut în casa noastră într-o miercuri. Mama s-a întors de la serviciu cu un pachet învelit în hârtie maro. L-a pus pe masa din bucătărie, lângă ceainicul emailat cu cioc ciobit de câte ori lovise robinetul. N-a spus nimic. Așa făcea mereu când aducea ceva pentru care așteptasem luni întregi.
Am desfăcut hârtia. Pantaloni de catifea reiată, bordo, din comision. Largi sus, strâmți spre gleznă, cu nituri metalice lângă buzunare. Miroseau a magazinul acela unde stăteai la coadă de la ora cinci dimineața. Am atins materialul. Era mai aspru decât mă așteptam, dar nu conta. Erau cei mai frumoși pantaloni pe care-i văzusem în toți cei unsprezece ani ai mei.
— Cinci sute de lei, de la verișoara Rodica, de sub tejghea — a zis mama și și-a scos paltonul.
N-am întrebat de unde avea verișoara Rodica cinci sute de lei ca să facă rost de ei. În 1983 nu puneai asemenea întrebări.
I-am probat sâmbătă. Am ieșit din cameră ca o manechină pe care o văzusem o dată la televizor, la o emisiune despre modă din Paris. Mama a lăsat baltă curățatul cartofilor. Cu cuțitul într-o mână și cartoful în cealaltă, m-a privit mai mult decât de obicei.
— Nu te mai cocârja — a zis într-un final.
M-am întors spre oglinda din hol. O scândură a scârțâit sub podea. În oglinda aia se vedea doar jumătatea de sus a corpului, așa că trebuia să mă ridic pe vârfuri ca să-mi văd picioarele. Arătau ca dintr-un catalog occidental. Am coborât de pe vârfuri. Scândura a scârțâit a doua oară, de parcă ar fi confirmat.
Tata era pe atunci plecat cu treabă la Constanța. Monta ceva în port, un utilaj pentru încărcarea containerelor. Lipsea deja de cinci săptămâni. Scria scrisori pe hârtie de ambalaj, fiindcă rămăsese fără hârtie de scrisori. În fiecare scrisoare desena un pescăruș. Mama zicea că din cauza dorului îi ieșea așa.
Vineri urma să zburăm la el de la Otopeni. Prima dată în viață cu avionul. Mama făcuse rost de bilete printr-un cunoscut de la întreprindere. Aveam să stăm la Constanța două săptămâni întregi. Eu, mama și pantalonii bordo.
Cu o săptămână înainte de plecare nu puteam dormi. Noaptea mă sculam, mă duceam în hol, deschideam dulapul care scârțâia ca un tramvai vechi. Pantalonii atârnau pe un umeraș de lemn. Îi atingeam pe întuneric. Verificam dacă vreun nit nu se slăbise peste zi. Grivei, câinele vecinilor de la parter, lătra atunci pe scară. Mama ofta prin somn, dincolo de perete.
Spre aeroport am mers cu autobuzul 783. Țin minte numărul, fiindcă mama îl repeta de ieri ca pe o formulă. În autobuz mirosea a tutun și haine ude. Cineva m-a călcat pe pantof. N-am zis nimic, că doar nu te poți supăra purtând asemenea pantaloni.
Aerogara de la Otopeni era cenușie și gălăgioasă. Din difuzor cineva citea nume. Femei cu basmale stăteau pe geamantane. Bărbații fumau lângă uși. Totul mirosea a cafea de la automat și a ceară de podea.
Am traversat sala de plecări cu un pas pe care-l exersasem toată săptămâna în fața oglinzii. Mama ducea o geantă de voiaj, în care erau sandvișuri cu telemea și un termos cu ceai. Îmi amintesc că mânerul genții era rupt și legat cu sfoară. Zicea că o să-și cumpere alta, dar abia după ce ne întoarcem.
— Mergi ca o barză pe catalige — a zis mama, fără să se întoarcă.
N-am răspuns. Cu asemenea pantaloni nu te contrazici cu nimeni.
Apoi a fost o treaptă. O singură treaptă, la intrarea în sala de plecări. Mama a observat-o și a spus „ai grijă”. Am observat-o și eu. Dar mi-a alunecat pantoful. Îmi amintesc degetele mele pe marginea treptei. Îmi amintesc că m-am gândit: nu, numai nu pantalonii.
M-am lovit cu genunchiul de beton. Am auzit un sunet ca și cum ar fi rupt cineva un ziar. Durerea a venit abia după o clipă, și odată cu ea ceva mult mai rău.
Pe genunchiul drept se căsca o gaură cât palma. Materialul se rupsese de-a lungul cusăturii, iar din rană se prelingea sânge. M-am uitat la mama. Stătea deasupra mea cu geanta, iar fața ei arăta de parcă ar fi văzut ceva ce niciun croitor din lume nu putea repara.
Dar asta nu era o mamă oarecare. Era Domnica, care știa să facă masă de prânz din nimic pentru patru persoane, care reușea să repare fierul de călcat și radioul, care anul trecut pusese singură gresia în baie, fiindcă tata era plecat cu treabă. Care știa pe de rost jumătate din „Luceafărul” și fredona în surdină cântece din 1907, deși pe atunci ea nici nu se născuse.
M-a tras spre o bancă de lângă geam, lângă un automat de sifon. Automatul nu funcționa. Cineva îndesase înăuntru o cutie goală de lapte.
— Dă-i jos — a zis.
M-am uitat în jur.
— Dă-i jos, îți spun. Cine să se uite la tine.
Mi-am scos pantalonii, i-am împăturit și i-am dat mamei. Stăteam pe banca rece în ciorapi, prin care se vedea bandajul, fiindcă mama apucase deja să-mi șteargă genunchiul cu o batistă îmbibată în apă de colonie. Ustura mai tare decât gaura din catifea.
Mama a deschis geanta. A scos din ea o cutie de bomboane, iar din ea — un ac, un degetar și mosoare de ață. Trei culori. Negru, alb, verde. Bordo nu era.
A început să coasă. Ața neagră intra în materialul bordo ca o cusătură străină. Priveam cum lucrau degetele ei repede, de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna. Degetarul lovea acul. Tic-tic-tic. Ăsta era singurul sunet care ajungea până la mine. Un avion urla afară la decolare, dar auzeam doar bătaia asta.
— A fost odată un băiat — a zis mama, fără să se oprească din cusut. — La școala mea. Avea o geacă din piele ecologică. Prima din oraș. Toți îl invidiau.
M-am uitat la ea. Tic-tic-tic.
— S-a agățat cu ea de un cui din gard. I s-a rupt tot mânecul. Și el a crezut că e sfârșitul lumii. Știi ce-a făcut?
Nu știam.
— Și-a proptit cotul de un trunchi de copac și a zis că e o amintire. A purtat geaca aia sfâșiată toată iarna. Și toată lumea a crezut că-i o modă nouă, de-a occidentalilor.
S-a oprit o clipă. A tras ața. Tic-tic-tic.
— Numai el știa că nu era nicio modă. Dar nimeni nu l-a întrebat.
A terminat. A întors pantalonii pe dos. Cusătura era dreaptă, dar se vedea. Firul negru pe genunchiul bordo arăta ca o linie strâmbă, semnată de cineva.
— Îmbracă-i — a zis.
M-am ridicat. Fermoarul era rece. Materialul mirosea acum a apă de colonie și a mucegaiul aerogării. Am tras pantalonii pe mine și mi-am verificat genunchiul în geamul aerogării. În reflexie, cusătura neagră arăta ca un păianjen aşezat pe țesătură.
— Se poate merge așa — a hotărât mama. — Arată ca un petic aplicat înadins.
Nu arăta. Dar mama se ridicase deja, își aruncase deja geanta pe umăr, pornise deja spre control. Iar eu mergeam în urma ei, punând piciorul cu grijă să nu mă lovesc de nicio dală, de nicio treaptă, de niciun cui care oricum nu exista.
La control s-a uitat la mine și mi-a închis gulerul paltonului. Avea degetele reci. La încheietura ei atârna degetarul.
În avion am stat la geam. Dincolo de fereastră stăteau bărbați cu steguleţe. Mama a scos din poşetă o bucată de pâine cu zahăr, învelită în hârtie cerată. Mi-a întins-o. N-am mâncat. În schimb, mi-am băgat mâna în buzunarul pantalonilor.
Pe fundul buzunarului era un fir de ață neagră. O bucată pe care mama trebuie s-o fi pierdut când împăturise pantalonii pe bancă. L-am scos. Era lung, cam cât palma. L-am făcut ghem și l-am pus înapoi în buzunar.
Avionul s-a pus în mișcare. Vibra tot, ca liftul vechi din blocul nostru. Mama a închis ochii. Eu priveam pe geam, la pista de decolare, la felul în care dalele de beton se contopeau într-o singură linie cenușie.
Țineam ghemul de ață în buzunar. Îl simțeam prin material. Era tare, ca un sâmbure de cireașă pe care-l ții în obraz în copilărie, ca să vezi cât poți rezista fără să-l înghiți.
Din Constanța i-am scris tatei o scrisoare scurtă, fiindcă mama mi-a spus să-i mulțumesc pentru bilete. La final am adăugat: „Pantalonii au rezistat călătoriei”. N-am pomenit de gaură. Tata a răspuns: „Bine. Pescăruș.”
Am purtat pantalonii ăia încă doi ani. Apoi mi s-au făcut prea scurți. Mama i-a dus la o colectă pentru copiii mai săraci de la școală. Când i-a vârât în sac, din buzunar a căzut ghemul de ață neagră. S-a rostogolit pe podea.
L-am ridicat. Mama stătea cu sacul în mână.
— Lasă-l — am spus.
A dat din cap și a legat sacul. Ghemul l-am ascuns în cutia de bomboane, acolo unde mama ținea acele. Stă acolo și astăzi.
Iar în dulap miroase uneori a catifea reiată, chiar și când nu atârnă nimic acolo.
