Știu exact ce înseamnă un câine într-o casă în care nu e dorit. Tatăl meu a fost la fel. Spunea că un animal e o gură în plus de hrănit și o bătaie de cap în plus. Mama plângea când găsea pui abandonați în fața porții, îi ținea o noapte în bucătărie, le dădea lapte călduț, iar dimineață îi ducea în sat, la vrăjitoarea aia bătrână care strângea toți maidanezii. Pe mine nu mă lăsa nici măcar să le pun mâna pe blană. „Nu te atașa”, spunea el. „Se moare cu ei.”
Am crescut cu ideea asta. Că a iubi un animal înseamnă să te pregătești să-l pierzi. Că mai bine nu începi.
Soțul meu, Pavel, are un atelier de tâmplărie în spatele gării din Iași. Lucrează doisprezece, treisprezece ore pe zi. Când ajunge acasă, se așază pe balconul de la dormitor, își aprinde o țigară și își verifică telefonul. Am înțeles de-a lungul timpului că nu vrea conversație. Vrea tăcere. După patru ani de căsnicie, învățasem să-i citesc oboseala din felul în care închidea ușa: una moale, fără zgomot, însemna că ziua fusese grea.
De data asta, ușa a trântit-o.
— Ce e asta? a întrebat el, fără să-și scoată bocancii.
Stăteam pe vine lângă coșul de rufe, cu Vagu în brațe. Un ghem de blană neagră cu pete maronii pe sprâncene, de părea că avea patru ochi. Tremura din tot corpul. Îl învelisem într-un prosop vechi, din cele cu dungi decolorate.
— L-am găsit lângă tobogane, am spus. Aproape înghețase. E doar pentru o noapte.
Pavel s-a uitat la mine lung. Apoi s-a aplecat, a scos o țigară din pachet și a băgat-o la loc.
— O noapte, a repetat el.
A dormit pe canapea. Nu pentru că era supărat — deși era — ci pentru că Vagu s-a urcat în patul nostru și s-a ghemuit fix pe perna lui. Când am încercat să-l dau jos, s-a făcut mic și a început să plângă. Nu scheuna. Plângea ca un copil care a înțeles că nu are voie să rămână.
A doua zi dimineață, Pavel nu a spus nimic. A băut cafeaua neagră, și-a pus haina de lucru și a plecat. Pe masă a lăsat un bilețel pe care scrisese doar atât: „Caută-i stăpân.”
Am lipit afișe. Am sunat la trei cabinete veterinare. Am postat poza lui Vagu pe un grup de cartier din Iași. Nicio reacție. Doar o femeie care m-a întrebat dacă îi dau ei câinele, că îi trebuie pentru o fermă de lângă Vaslui.
— Să-l pună paznic la porci, mi-a zis. Are maxilarul bun.
Am închis telefonul. L-am strâns pe Vagu la piept și am hotărât că nu-l dau. Pentru prima oară în viața mea, am ales să mă cert cu Pavel.
Seara, când a ajuns acasă, mirosea a rumeguș și a transpirație. Și-a scos bocancii încă din hol, cu aceeași mișcare lentă, de om care cară spatele întregii zile.
— Nu i-am găsit stăpânul, am spus. Și nici nu o să-l dau cuiva de la țară.
Pavel a intrat în bucătărie, a deschis frigiderul și a rămas acolo, cu ușa deschisă, holbându-se la raftul gol. Lumina de la frigider îi scotea ridurile din colțul ochilor. Părea îmbătrânit.
— Vrei să-l ținem? a întrebat el, fără să se întoarcă.
— Da.
A luat o pungă de telemea, a mirosit-o, a pus-o la loc. A închis frigiderul. A deschis sertarul cu tacâmuri, l-a închis. Apoi s-a rezemat de blat, cu mâinile încrucișate pe piept.
— Câinii murdăresc. Latră. Sparg chestii. La atelier, nu pot să-l iau. Aici, o să stea singur toată ziua. Cine îl hrănește? Cine îl scoate? Cine plătește dacă ronțăie canapeaua? Eu nu am timp, Oana. Tu lucrezi până la șase. Ce o să facem cu el, mă rog, o să-l lăsăm ca pe o plantă?
M-am mulțumit să-l ascult. Pentru că știam că Pavel nu aduce argumente ca să închidă discuția. El le aduce ca să mă lase pe mine să-i răspund. Așa funcționează el. Pune piedici, nu ziduri.
— Mă trezesc la cinci, am zis. Îl scot dimineața. La prânz vin de la birou cu autobuzul 36, stau douăzeci de minute, îl hrănesc și îl scot la o țigară. Seara îl scoți tu.
A izbucnit într-un râs scurt.
— La o țigară? Câinele nu fumează, Oana.
— Atunci, la o mișcare. O jumătate de oră. E sănătos pentru tine.
A clătinat din cap. A doua zi, a cumpărat un sac de 15 kilograme de hrană premium și un bol de inox cu fund cauciucat. L-a pus în bucătărie, lângă calorifer. Nu a spus nimic. Dar când Vagu s-a dus la el și i-a pus botul pe genunchi, Pavel a lăsat mâna stângă pe capul câinelui și a stat așa, câteva secunde, absent.
Au trecut trei luni. Vagu a crescut frumos, ca un pui de ciobănesc carpatin amestecat cu alți patruzeci de tați de pe centură. L-am dus la veterinarul din Podul de Piatră. I-am făcut vaccinul, deparazitarea, microcipul. Pe microcip, la rubrica „proprietar”, am scris numele meu.
— Acum e al nostru, i-am spus lui Pavel.
El a ridicat ușor din umeri, dar în colțul gurii i-a apărut un zâmbet acela mic, de om care nu vrea să recunoască nimic.
Vagu dormea pe preșul de la baie, exact acolo unde Pavel își punea picioarele goale dimineața. Când Pavel se dădea jos din pat, Vagu ridica un ochi, dădea din coadă de două ori și adormea la loc. Pavel mormăia ceva despre „covor mișcător” și pășea peste el. Niciodată nu l-a atins cu piciorul. Îl pășea.
Săptămâna trecută, Pavel a ajuns acasă mai devreme. Mirosul de rumeguș era proaspăt, ca și cum abia ieșise din atelier. Avea în mână un plic alb, mototolit pe margini.
— Ești obosit? l-am întrebat.
— Ascultă, Oana.
S-a așezat pe un scaun din bucătărie, cu Vagu la picioare. A deschis plicul. Înăuntru, o foaie împăturită în patru. A netezit-o pe masă, cu podul palmei, de trei ori.
— Am fost la notariat. Am făcut ceva.
Am rămas cu mâna pe mânerul ceainicului. Fierbea apa. Pe geamul de la bucătărie, aburul se așezase ca o perdea.
— Am redactat o clauză. Mă rog, un legat. Nu știu cum se numește. Dacă mi se întâmplă ceva… atelierul rămâne al tău, evident. Dar jumătate din acțiuni, sau din venit, nu știu, trebuie folosită pentru Vagu.
Am închis ochii. Am simțit ceainicul vibrând sub palma mea.
— De ce? am întrebat.
Pavel s-a uitat pe fereastră. Acolo, pe pervazul exterior, un porumbel tot încerca să-și facă cuib dintr-un fir de sârmă. A rămas așa, tăcut, câteva secunde.
— Pentru că tu ai scris numele tău pe microcip, a spus el. Nu pe al meu. Și într-o zi, pe când eram cu el în parc, lângă Bulevardul Nicolae Iorga, a venit un copil și l-a mângâiat. Câinele s-a uitat la mine. Și eu am înțeles că, dacă eu nu mai sunt, nimeni nu o să-l mai apere. Nici măcar tu. Pentru că tu o să plângi o lună și o să uiți.
M-am uitat la Vagu. Dormea. Respira adânc, cu labele ușor tremurânde, visând nu știu ce goană.
— Așa că am vorbit cu avocatul, a continuat Pavel. I-am zis: vreau ca atelierul să fie al nevestei, dar să-mi spui cum pot s-o oblig legal ca patru sute de lei pe lună să meargă pentru câinele ăla. Mâncare, veterinar, crochete, ce-o fi. Să fie scris negru pe alb. Să nu poți să-i vinzi patul.
A râs. A râs cu hohote, de data asta. Un râs curat, pe care nu-l mai auzisem de ani de zile.
— Patru sute de lei, am repetat eu.
— Da. Și dacă nu respectă, clauza prevede că atelierul trece la un fond pentru animale. Am glumit cu avocatul. I-am zis că e singura femeie care m-a făcut vreodată să semnez ceva ce n-am citit până la capăt.
Am stins focul la ceainic. Apa n-a mai fiert. Am lăsat-o acolo, pe aragazul rece, și m-am așezat pe vine lângă Vagu. I-am pus mâna pe piept. Inima bătea caldă, regulată.
— Pavel, i-am spus, nu trebuia să…
— Ba da, trebuia. Tu te trezești la cinci. Îl scoți. Îi pui apă proaspătă. Îi ștergi labele când plouă. Eu nu fac nimic. Doar stau pe balcon și mă uit la el. Dar să știi un lucru: animalul ăsta a schimbat casa. Nu mai e atât de liniște pe cât credeam eu.
A ridicat plicul de pe masă, l-a pus în fața mea.
— Păstrează-l undeva. Dacă mor, du-te și cere-ți banii. Și dacă cineva te întreabă de ce atelierul ăla de pe lângă gară are ca beneficiar un câine, spune-i așa: pentru că omul care a construit atelierul ăla n-a știut să iubească nimic până când n-a venit un maidanez să-i dea lecții.
Dimineața următoare, am găsit ușa dormitorului deschisă. Pavel dormea pe canapea. Vagu, lungit pe covorul din sufragerie, îl privea. Pe măsuță, lângă telefonul încărcat, Pavel lăsase plicul alb, deschis. Foaia era acolo. Sus, antetul notariatului: „Act testamentar.” Dedesubt, un paragraf subliniat cu pix albastru:
„Suma de patru sute lei lunar, cu destinație exclusiv întreținerea și bunăstarea câinelui denumit Vagu.”
Am pus hârtia la loc în plic. Am împăturit plicul în doi și l-am băgat în cutia de metal în care țineam certificatul de naștere. Apoi m-am dus la Vagu, l-am scos în lesă și am coborât în fața blocului.
Afară, dimineața de aprilie mirosea a tei și a asfalt ud. Un vecin de la etajul doi, domnul Iliescu, spăla Dacia lui cu un furtun care curgea încet. Vagu s-a oprit la poarta de la intrare și a ridicat botul spre un stol de vrăbii care se certau pe firele de troleibuz. Am lăsat lesa mai moale. Nu am spus nimic. Doar am stat acolo, cu plicul în geacă, și m-am uitat la câine.
El nu știa nimic de notariat, de clauze, de bani. Știa doar că sunt aici, la șase fără zece dimineața, iar el are o lesă roșie și un pat de inox cu fund cauciucat. Și că, atunci când urcăm înapoi, Pavel va veni din bucătărie cu un biscure pentru el, fără să spună nimic, ca de fiecare dată.
Așa am înțeles că, în casa asta, nu mai există „câinele lui” sau „câinele meu”. Există un testament în cutia de metal și un ghem de blană care a învățat un om să semneze ceva ce nu citise până la capăt. Și tot ce a rămas de făcut era să urc cele două rânduri de scări până la apartamentul nostru, unde apa pentru ceai începea să fiarbă, iar pe preșul de la baie, un câine își aștepta stăpânul.
