Nunta era programată peste nouă zile. O afacere grandioasă, cu trei sute de invitați, într-un cort de cristal ridicat pe domeniul de lângă Brașov. Totul fusese plătit de mine, de la rochia semnată de un creator din Milano până la meniul cu șapte feluri. Dar în acea dimineață de octombrie, cu miros de frunze arse plutind peste cartierul Primăverii, nu eram doamna Tereza Popescu, fondatoarea celui mai mare lanț de clinici private din România. Eram Maria, o femeie de șaizeci și doi de ani, cu un halat gri, pantofi uzați și o perucă roșcată ce o făcea să pară o figură anonimă, aproape invizibilă.
— Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegi, Maria, e că aici nu intri pe ușa principală. Niciodată, îmi spuse Diana Ionescu, viitoarea mea noră, fără să mă privească în ochi.
Își verifica manichiura într-un dreptunghi de lumină, sprijinită de coloana din marmură a holului. Vocea ei era subțire și tăioasă, cu un timbru pe care nu i-l auzisem niciodată în ultimii doi ani. Când eram doamna Tereza, vocea ei se unduia ca mierea de salcâm. „Doamna Tereza, sunteți o inspirație pentru toate femeile.” „Doamna Tereza, eu nu vreau decât să-l iubesc pe Matei.” Acum, în fața femeii de serviciu, cuvintele cădeau ca niște pietre ude.
Făcusem acest plan dintr-un motiv cât se poate de simplu. Valeriu, șoferul familiei, îmi spusese că Diana îl poreclise „javra”. Pe doamna Elena, menajera care lucra la noi de cincisprezece ani, o făcuse „hoașca bătrână” chiar în fața bucătăresei. Matei nu credea. „Mamă, ești paranoică. Diana e emotivă, atâta tot. Unii oameni se descarcă așa.” Băiatul meu moștenise toată blândețea tatălui său, un om care plecase dintre noi într-o seară de decembrie, lăsând în urmă o firmă de construcții și un fiu care încerca să salveze pe toată lumea.
Nu voiam să-i aleg eu soția. Voiam doar să știe pe cine bagă în casa lui. Așa că am angajat o agenție de casting să-mi trimită o perucă și un halat. Am ascuns un reportofon minuscul în buzunarul interior, lângă un pachet de șervețele umede. Și am intrat pe ușa de serviciu, cea de lângă bucătărie, chiar în timp ce televizorul din camera paznicului fredona o știre veche despre prețurile la gaze.
Primele zece minute au fost liniștite. Diana m-a privit cum spălam podeaua holului, mestecând o gumă cu aromă de mentă. Apoi, dintr-odată, s-a oprit și a început să râdă.
— Nici măcar nu știi să ții un mop, nu? Uite-te la tine.
Am strâns mopul și nu am răspuns. Mi-am amintit de Elena, care îmi povestise cum Diana o pusese să șteargă o pată de cafea invizibilă, stând în genunchi, timp de aproape jumătate de oră. Atunci am decis să nu zic nimic. Să o las să se dea singură de gol.
Diana a dispărut câteva minute, apoi s-a întors cu o cutie de bijuterii din catifea. A scos un lănțișor de argint, l-a lăsat să atârne în fața mea, apoi l-a vârât adânc în buzunarul halatului meu, cât eu aveam mâinile ude.
— Hoțo! a țipat ea, făcând un pas înapoi. Mi-ai furat lănțișorul! Știam eu că nu ești în regulă!
Am scos lănțișorul din buzunar. I l-am întins pe palma întinsă, fără să spun nimic. Diana a ezitat o secundă, apoi a izbucnit într-un râs prefăcut.
— Evident că l-ai băgat în buzunar. Toate sunteți la fel. Dacă aș suna la poliție acum, ai dispărea într-o dubă și nimeni nu s-ar mai uita la tine vreodată. Crezi că te crede cineva pe tine?
Un motan negru al vecinilor sări pe pervazul ferestrei și o umbră alunecă pe gresie. Am simțit cum reportofonul din buzunar se încălzește ușor. Inima îmi bătea, dar nu de frică. Era dezamăgirea aceea adâncă, pe care o simți când ai investit doi ani de afecțiune într-un om care nici măcar nu există.
— Șterge colțul ăla, îmi ordonă Diana, arătând spre un loc de lângă bibliotecă, unde o urmă de noroi uscat se vedea abia-abia.
Am luat cârpa.
— Nu. Fără cârpă. Cu degetele.
M-am uitat la ea. Un aer condiționat de toamnă îi flutura părul blond prins în agrafe.
— N-o să fac asta, am spus eu.
Expresia Dianei s-a schimbat total. Nu mai era zâmbetul acela disprețuitor. Era o sticlire dură, aproape infantilă.
— Ba da, o să faci. Sau îți arăt eu cum se face curat la oamenii murdari.
A ieșit și s-a întors cărând o găleată din plastic albastră. Era apa în care spălaseră pe jos în camera de zi, o apoi cenușie, plină de spumă și firimituri. Nu am apucat să fac un pas, pentru că Diana a răsturnat găleata peste mine din toată forța.
Apa m-a lovit în umăr, apoi mi-a curs pe față, pe piept, pe halat. Peruca roșcată s-a lipit de frunte. O lentilă a ochelarilor s-a umplut de spumă. Am auzit cum apa se prelinge pe podeaua de lemn masiv, pe care Matei învățase să meargă desculț, într-o vară îndepărtată.
Diana a izbucnit în râs. Un râs înalt și triumfător, care a umplut holul ca un dangăt.
— Așa. Acum arăți exact așa cum ești.
Am clipit de câteva ori, ștergându-mi ochii cu mâneca udă. Apoi am apăsat butonul reportofonului și am întors capul spre casa scării.
— Matei, am spus eu, cu vocea joasă a femeii care îl învățase să nu mintă niciodată. Vino jos o clipă.
Diana s-a oprit din râs. Un trosnet de scândură s-a auzit de la etaj. Apoi pașii lui Matei, grei și familiari, au început să coboare treptele. A apărut într-o cămașă albă, cu o mapă de documente în mână. S-a uitat întâi la Diana, apoi la mine. S-a holbat la fața mea udă, la halatul pătat, la peruca strâmbă. Ochii i s-au mărit.
— Mamă?
Am văzut cum i se trage sângele din obraji. Un tremur fin i-a scuturat bărbia. Diana a încercat să articuleze ceva, un „s-a dat la mine”, dar vocea i s-a stins înainte să formeze al doilea cuvânt. Eu am întins mâna spre buzunar și am scos reportofonul minuscul, ținându-l între degete ca pe un zar.
— Vrei să asculți întâi înregistrarea sau vrei să ți se spună direct ce fel de femeie ai vrut să-mi aduci în casă?
Matei a coborât ultimele trepte. S-a oprit la un metru de mine. Îi simțeam respirația tăiată, ca atunci când avea șaisprezece ani și venise să-mi spună că tatăl lui nu mai e. A întins mâna și mi-a atins fruntea udă. Apoi s-a întors spre Diana.
— Ia-ți lucrurile. Tot ce ai aici, în camera de oaspeți, în debara, în bucătărie. Ai douăzeci de minute.
Diana a deschis gura. A încercat să plângă, apoi a încercat să fie indignată. Nu i-a ieșit nimic. Doar un zgomot sec, ca un bruiaj de emisii. Matei nu a mai spus nimic. Nu a țipat, nu a făcut scene. A rămas lângă mine, cu mâna pe spatele meu ud, până când Diana s-a urnit și a început să urce scările, târând după ea o valiză pe care nici măcar nu apucase să o desfacă.
În următoarele douăzeci de minute, casa a fost un muzeu al tăcerii. Matei și-a sunat avocatul de la balcon. Eu mi-am scos peruca și am aruncat-o în coșul de gunoi din baie. Diana a ieșit pe ușa principală — cea pe care cu o oră înainte îmi spunea că nu am voie să o ating — fără să se uite înapoi.
Doamna Elena, care tocmai sosise cu pâinea proaspătă de la cuptorul din colț, a văzut-o intrând în taxi cu ochii roșii. Nu a spus nimic. A pus pâinea pe masă și mi-a adus un prosop curat.
— Copilul ăsta al dumneavoastră are ochi buni, doamnă Tereza, a murmurat ea. Numai că uneori vede prea târziu.
Seara, am stat pe canapeaua din living, eu și Matei, cu o sticlă de vin de la Crama Babadag între noi și cu sunetul ploii de octombrie bătând în ferestrele mari. Nu am dat drumul la reportofon. Nu mai era nevoie.
— Mă bucur că ai văzut, i-am spus, turnându-i un pahar.
Matei s-a uitat la lichidul roșiatic, apoi la mine. Avea cearcăne adânci, de om care înghițise o pastilă amară și încă îi simțea gustul.
— Eu am fost orb, mamă. Tu ai fost invizibilă. Și invizibilitatea ta a salvat tot.
A doua zi dimineață, am sunat la agenția de evenimente și am anulat cortul de cristal. Am pierdut avansul, o sumă de șapte mii de euro. Nu mi-a păsat. A doua zi pe seară, am luat mașina și am plecat spre munte, doar eu și Matei, oprindu-ne la un han de lângă Bran, unde am mâncat mici și am băut bere fără să vorbim prea mult. La un moment dat, m-a întrebat:
— Dacă nu făceai asta, ce crezi că se întâmpla?
Am privit crestele Bucegilor, fumurii și reci, cum se topeau în ceața serii, și i-am răspuns simplu:
— Ai fi stat o viață întreagă lângă o femeie care nu te iubea. Și nu știu ce e mai trist: să fii înșelat de cineva pe care abia îl cunoști sau să fii trădat în fiecare zi de omul de lângă tine.
Matei a dat din cap. S-a uitat la jarul din grătarul de lângă noi. Chelnerița, o femeie de la munte cu mâinile bătătorite, a adus doi papanași și i-a pus în față fără să se grăbească. El a luat lingurița și a început să mănânce. Și în tăcerea aceea de han, cu miros de fum de lemne și pământ ud, am știut că îmi recâștigasem băiatul.
