Pe 7 septembrie m-am întors de la școală cu autobuzul până la stația din capătul cartierului, apoi am luat-o pe jos pe marginea șoselei către casă. La ieșirea din Brașov spre Feldioara, fix la panoul cu kilometrul 12, am văzut un câine mare stând nemișcat pe acostament. Am crezut că e un lup bătrân. Nu a fugit când am aruncat o piatră în șanț. Nu a ridicat capul nici când un tir a trecut la jumătate de metru de el. Stătea pur și simplu acolo, cu ochii ațintiți spre curba drumului.
A doua zi dimineață, am trecut pe lângă el cu bicicleta. Tot acolo. Mirosea a blană udă și a pământ. Se uita la fiecare mașină care încetinea pentru viraj, apoi lăsa capul în jos, ca și cum ar fi numărat pietrele dintre labe. Nu lătra. Nu scheuna. Doar aștepta.
Și uite așa a trecut o săptămână. Câinele slăbea văzând cu ochii. Coastele i se vedeau prin blană, iar coada aceea stufoasă, făcută inel, stătea acum lipită de spate ca un semn de întrebare obosit. Pe vremea aia tata lucra în schimburi la fabrica de rulmenți, iar eu aveam după-amiezele libere. M-am apucat să-i duc mâncare. Primele dăți, câinele nu se atingea de mâncare cât timp stăteam în apropiere. Trebuia să mă îndepărtez cel puțin zece pași, să mă așez pe bordura de beton și să mă prefac că mă joc cu un ambalaj mototolit de ciocolată Rom. Abia atunci se apropia încet, adulmeca pâinea cu parizer, apoi rupea bucățile cu o lăcomie de animal flămând. După ce termina, se întorcea imediat pe acostament, cu botul spre șosea.
L-am botezat Fidel. Nu pentru că așa scria pe zgarda lui — nu avea nici o zgardă. Îl chema așa pentru că rămânea acolo, zi după zi, ca un ceas stricat care nu mai știe altă oră. Tata mi-a spus că probabil stăpânul l-a abandonat acolo cu mașina, iar animalul așteaptă în locul unde l-a pierdut. „Câinii nu uită, Andrei,” mi-a zis el într-o seară, în timp ce încălzea o ciorbă la aragaz. „Dar nici nu știu că nu are rost să aștepte.”
Eu nu eram de acord. Simțeam că Fidel știa mult mai mult decât părea. Când mă așezam lângă el pe iarba uscată, își întorcea ușor capul spre mine, iar ochii lui aveau o întrebare pe care oamenii o pun doar înainte de a adormi: „Tu ești sigur că nu mai vine?”
A venit toamna cu ploi reci, apoi bruma. Fidel nu pleca de la postul lui. Se încolăcea pe pământul umed, cu botul pe labe, și tremura. Am mers la tata și i-am spus că trebuie să facem ceva. Tata a dat din colțul gurii — avea obiceiul ăsta când se gândea — și mi-a răspuns că nu băgăm un câine vagabond în casă, dar o căsuță din scânduri putem să-i facem. „Dar nu în curtea noastră,” a adăugat el, „că dacă se obișnuiește, nu mai pleacă niciodată.”
Am găsit niște scânduri vechi de la un gard dărâmat, niște cuie ruginite și o bucată de mușama pentru acoperiș. Am bătut cuie până mi s-au învinețit degetele. Căsuța a ieșit strâmbă, cu ușa prea mică, dar Fidel a mirosit-o, a înconjurat-o de două ori și apoi s-a băgat înăuntru. Acolo dormea. Însă dimineața, când ieșeam pe poartă, el era deja la locul lui, pe acostament, cu fața spre curba drumului.
Iarna a venit devreme în Brașov. Pe 10 noiembrie a nins atât de tare, încât școala s-a închis două zile. Am ieșit cu lopata și am fugit până la kilometrul 12. Căsuța dispăruse sub un troian. Am săpat ca un nebun, cu mâinile înghețate, strigându-i lui Fidel. Când am dat de ușa de scânduri, am auzit un scâncet ușor. Am lărgit intrarea și el a ieșit scuturându-se, cu botul plin de zăpadă. S-a uitat la mine altfel atunci. Nu știu cum să explic — nu cu recunoștință, ci cu o încredere nouă, ca și cum abia atunci hotărâse că eu nu sunt un pericol.
După aceea a venit gerul uscat de ianuarie. Fidel mânca mai puțin, dar nu-și părăsea locul. Stătea pe zăpada bătătorită, cu blana înghețată pe spate, și se uita la mașinile care treceau rar. Tata îmi spunea să-l las în pace, că animalele știu ele ce fac. „Dacă e să moară acolo, moare,” zicea el. „Nu-i treaba noastră.”
Dar eu nu puteam să-l las. Îi duceam mâncare caldă într-un borcan de sticlă învelit în tricoul meu vechi. Îi puneam apa pe care o încălzeam pe caloriferul din bucătărie. Și stăteam cu el pe zăpadă, spunându-i că dacă vrea să vină cu mine acasă, ușa e deschisă. Fidel auzea, dar rămânea pe loc.
Pe 23 martie, s-a topit zăpada de tot. Pământul mirosea a frunze ude, iar păsările începuseră să ciripească înainte de răsărit. După-amiaza era cald, aproape primăvăratec. Eu i-am adus lui Fidel o conservă de vită, din banii pe care îi strânsesem renunțând la prăjiturile de la chioșc. El a mâncat, apoi s-a întins pe iarba crudă de lângă șosea. M-am așezat lângă el și am închis ochii, lăsând soarele să-mi încălzească pleoapele.
Atunci l-am auzit.
Un scârțâit de frâne, urmat de un lătrat scurt, ca un țipăt.
Am sărit în picioare. Fidel dispăruse de lângă mine. Fugise în mijlocul drumului, direct în fața unui Duster de culoare închisă. Mașina se oprise brusc, lăsând urme negre pe asfalt. Din ea a coborât un bărbat solid, cu capul ras, care a început să înjure. Fidel sărea în jurul lui, dând din coada aia inel, scheunând și încercând să-l lingă pe față.
Bărbatul l-a împins cu piciorul. „Dă-te, javră!” Apoi s-a oprit. S-a holbat la câine, a mijit ochii și a rămas cu mâna ridicată. „Măi… să fie Rex?!”
Eu mă apropiam deja. „Îl cunoașteți?” am întrebat.
Bărbatul a râs scurt, fără veselie. „Cunosc? Păi e câinele meu. Adică a fost. L-am luat din târg crezând că e ciobănesc german, dar când a crescut, s-a văzut că e un corcitură cu coada inel. L-am lăsat aici în toamnă, când am plecat spre casă. A fugit după mașină până în dreptul ăsta, apoi nu l-am mai văzut.”
„E aici de șase luni,” am spus. „Nu pleacă. Așteaptă.”
Bărbatul a clătinat din cap. S-a aplecat și l-a scărpinat pe Fidel după ureche, dar fără căldură, ca și cum ar verifica o marfă. Câinele se gudura, îi lingea degetele, iar omul se trăgea înapoi. „Auzi, așteaptă… cine ar fi crezut?” Apoi s-a întors către mine, deodată grăbit. „Vezi, eu mi-am luat altul. Un ciobănesc german adevărat, cu pedigree. Stai să ți-l arăt.”
A deschis portiera din spate și a scos un cățel mare, cu labele groase, care tremura de frică. L-a ținut în brațe ca pe un trofeu. „Uite ce labe are! Peste trei luni o să fie cât minele mele. Zvârcolaci, nu glumă!”
Fidel s-a oprit din scheunat. A rămas locului, cu coada lăsată. S-a uitat la om, apoi la cățel, apoi din nou la om. Nu a încercat să se apropie. Doar s-a așezat încet pe asfalt, cu botul plecat, și a oftat — un sunet adânc, de piept obosit de atâta așteptare.
Bărbatul a observat. Și-a ferit fața. „Măi, frate, îmi pare rău,” a mormăit el, fără să se uite la câine. „Dar ce să fac cu doi? Tu oricum te descurci pe-aici, văd că ești gras și frumos. Nu mori tu de foame.” Apoi a vârât cățelul înapoi în mașină, s-a suit la volan, a trântit portiera și a demarat. Fidel a pornit după mașină. A alergat vreo sută de metri, cu urechile fluturând, apoi s-a oprit în mijlocul drumului. A rămas acolo, privind luminile roșii care se îndepărtau spre Brașov, până când au dispărut după deal.
Când s-a întors spre mine, am văzut că avea labele murdare de noroi și blana udă de transpirație. Nu mai scheuna. Nu mai lătra. Venea agale, cu capul plecat. Am căzut în genunchi lângă el și l-am cuprins cu brațele. „Fidel, nu plânge,” am spus, cu vocea spartă. „Nu merită. Nu toți oamenii sunt ca el. Tu doar ai avut ghinion de stăpân.”
Câinele m-a lăsat să-l strâng. I-am simțit inima bătând tare sub coaste, ca și cum ar fi continuat să alerge. „Ascultă-mă,” am zis, „de ce să-l vrei pe el? Mă ai pe mine. Eu nu te las. Niciodată.”
Am stat așa câteva minute. Apoi m-am ridicat, am tras aer în piept și am scos din buzunarul gecii un lucru pe care îl cumpărasem cu o săptămână înainte, fără să-i spun nimănui. O zgardă de piele roșie, cu o plăcuță metalică pe care scria gravat: „FIDEL — Andrei M.” O plătisem patruzeci de lei, bani strânși timp de trei săptămâni din cei douăzeci pe care mi-i dădea tata săptămânal. Renunțasem la sucuri, la chipsuri, la tot.
Am desfăcut catarama și i-am pus zgarda încet, având grijă să nu-l strâng. Fidel a stat nemișcat, doar a întors capul spre mine, cu privirea aceea întrebătoare. „De azi nu mai ești câinele nimănui,” am spus. „Ești câinele meu. Hai acasă.”
Am pornit spre casă, pe marginea șoselei. Din când în când mă întorceam. Fidel stătea pe loc, cu ochii la drum. Apoi a făcut câțiva pași după mine, s-a oprit din nou, a mai privit o dată spre curba de unde dispăruse Dusterul. Apoi s-a întors cu totul spre mine, a ridicat botul, a mirosit aerul primăverii și a venit.
A doua dimineață, dimineața următoare, cum s-o numesc, m-am trezit devreme și am tras perdeaua. Pe șosea, în dreptul kilometrului 12, am văzut un Duster de culoare închisă oprit pe acostament. Bărbatul cu capul ras stătea lângă căsuța de scânduri. O privea de parcă ar fi vrut să intre, dar nu îndrăznea. A ridicat din umeri, s-a uitat în stânga și în dreapta, apoi a lovit ușor cu vârful pantofului o cutie de conserve goală care zăcea pe jos. Cutia s-a rostogolit, lovind zidul căsuței. Nimeni nu a ieșit.
Omul a mai stat câteva minute, cu mâinile în buzunare. Apoi s-a suit în mașină și a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci.
Fidel dormea pe preșul din camera mea, cu zgardă roșie la gât. Când am închis perdeaua, a deschis un ochi, a dat din coadă de două ori, apoi s-a întins pe spate, cu burta în sus, ca și cum toată viața lui n-ar fi avut altă casă.
