Elena Sorescu a lins încet frișca de pe lingurița de ceai. Pe masă trona un tort cu ciocolată belgiană, cumpărat chiar de ea, cu banii ei, de la o cofetărie din centrul vechi al Brașovului.
— Elena, hai să fim realiști, — vocea Ancăi suna profesional, aproape ca la o ședință de consiliu. — Tu ești la pensie acum. Cheltuielile tale sunt minime. Noi cu Radu ne-am făcut niște calcule și am decis să nu-ți mai virăm cei o mie cinci sute de lei lunar.
Elena a pus lingurița pe farfurioară, lângă ceașca de cafea turcească neatinsă. Privea zațul de pe fundul cănii de parcă ar fi vrut să-și ghicească viitorul.
— Cum adică, să nu-mi mai virați? Cei o mie cinci sute de lei?
— Exact, — Anca își șterse colțul gurii cu un șervețel. Gesturile erau lente, calculate, de femeie care a pus totul pe hârtie. — Ai pensia de două mii opt sute. Întreținerea e vreo patru sute. Mâncarea te ajunge, hai, maxim o mie. Îți rămân bani și de-o excursie la munte.
Radu, lângă ea, amesteca absent într-o farfurie cu resturi de tort. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt.
— Radu, tu ce zici? — îl chestionă Elena, cu o voce care încă mai spera.
Ginerele ridică din umeri, fără să o privească în ochi.
— Mami, noi avem rata la apartament, leasingul la mașină. Anca trebuie să-și pună aparat dentar, e o avere. Tu stai acasă. Nu ai nevoie de abonament de autobuz, nu-ți trebuie haine noi. Ce să faci cu atâția bani?
Elena trase spre ea carnețelul de notițe de lângă telefon. Apăsă atât de tare cu pixul pe hârtie, încât vârful aproape că o perforă.
— Eu stau acasă. Cu Matei. De luni până vineri, de la șapte dimineața la șase seara.
— Păi ești mămică! — bufni Anca, pe un ton indignat. — Asta e bucuria ta, ce, e o corvoadă? E nepotul tău, sângele tău!
— O mie cinci sute de lei pe care mi-i dădeați, — Elena scrise cifra pe hârtie cu o precizie matematică, — nu erau o „pomană”. Erau plata mea.
Anca izbucni într-un râs scurt, tăios, un râs fără pic de amuzament.
— Ai înnebunit? Ce plată? Îți plâng de milă? Stai cu nepotul tău și ne ceri bani, ca o străină?
— Cincizeci de ore pe săptămână. Plus că îl iau de la grădiniță. Plus că îi gătesc în fiecare zi prânzul, cu mâncarea mea. Fac naveta până la voi, prin tot orașul, pe banii mei.
— Noi ți l-am adus pe lume pe Matei! — vocea Ancăi se ascuți periculos. — Ți-am făcut cadou un nepot!
— Vi l-ați făcut vouă cadou, draga mea. Nu mie. Eu doar v-am ajutat.
Radu trânti furculița pe farfurie cu un zgomot metalic care sparse aerul dens din cameră.
— Gata, mami! Anca are dreptate. E o tâmpenie să-ți dăm bani pentru așa ceva. Să-i plătești mamei tale să stea cu nepotul ei? E ridicol. De luna viitoare, îți tăiem fondurile. Punct.
Elena se ridică încet de pe scaun. O liniște apăsătoare pusese stăpânire pe încăpere. Se duse la cuier, își luă geanta, își puse paltonul. Apoi se întoarse la masă și scoase din buzunar un breloc cu două chei. Le puse încet lângă farfuria ginerelui. Metalul zăngăni pe porțelanul rece.
— Ce-i asta? — Radu încruntă sprâncenele.
— Cheile de la apartamentul vostru. Dacă sunt doar o bunică iubitoare, nu o bonă angajată, atunci programul meu se schimbă.
Anca se făcu stacojie la față. Petele roșii i se întinseră pe gât și pe decolteu.
— Ce vrei să spui cu asta, Elena?
— Simplu. De mâine dimineață, îl duceți pe Matei la grădiniță singuri. Vă luați voi concedii medicale când e bolnav. Week-end-urile vi le petreceți cu copilul vostru.
— Păi eu lucrez! — strigă Anca, ridicându-se și ea în picioare.
— Și eu am lucrat. Treizeci și cinci de ani la fabrica de postav. De acum, eu stau. Mă odihnesc.
Elena se îndreptă spre ușa de la intrare și o deschise larg. Aerul rece de pe casa scării năvăli în holul călduț.
— Ați terminat prăjitura? Atunci, drumurile sunt încolo.
Radu se ridică primul, cu fața congestionată de furie. Își smulse geaca de pe umeraș.
— O să regreți, mami. O să ne suni tu când o să-ți fie urât de moarte singură.
Elena Sorescu nu mai spuse nimic. Trânti ușa în urma lor și răsuci cheia în broască, izolându-se de lumea de afară.
Luni dimineață, la ora opt fix, soneria răsună asurzitor. Un sunet lung, insistent, ținut apăsat minute în șir. Elena își turnase cafeaua aburindă într-o ceașcă de porțelan fin, moștenire de la mama ei. Savurase liniștea. Tocmai se pregătea să guste din pâinea prăjită cu unt și dulceață de caise.
Prin vizor, imaginea era aproape caricaturală. Anca stătea pe preș, cu telefonul prins între ureche și umăr, strigând ceva cuiva. Într-o mână ținea o pungă de hârtie de la un magazin de cartier. Cu cealaltă mână îl ținea strâns de gluga geăcuței pe Matei, care se zbătea să apese pe butonul liftului.
— Deschideți! — țipă Anca spre ușă. Izbi cu pumnul în toc.
Elena apăsă butonul interfonului și vorbi cu o voce calmă, somnoroasă.
— Nu pot acum, Anca. Mă odihnesc.
— Elena, nu fi absurdă! Trebuie să fiu la birou la nouă! Au băgat carantină la grădiniță, e un focar de scarlatină, nu pot să-l duc. Nu am cu cine să-l las!
— Eu sunt la pensie, draga mea. Am un regim strict de viață. Somnul e prioritar.
Anca izbi ușa cu piciorul. Sunetul se sparse în hol ca o împușcătură.
— Îl las aici pe preș! Să știți! Și vă descurcați voi cu Protecția Copilului! Să le explicați de ce un copil de cinci ani plânge abandonat pe casa scării!
Elena își sprijini fruntea de metalul rece al tocului ușii. Surprinzător, nu simțea niciun fior de panică. Doar o pace adâncă, amestecată cu amărăciune.
— Lasă-l. Vecina de la trei, doamna Maricica, e acasă la ora asta. Ea are numărul poliției pe apelare rapidă. Le spun că o mamă și-a abandonat copilul pe palier și a fugit la serviciu.
O tăcere nefirească se lăsă pe palier. Se auzea doar respirația precipitată și furioasă a Ancăi.
— Ești nebună. Ești o babă rea și țicnită, — șuieră Anca printre dinți.
Pașii grăbiți se îndepărtară. Ușa liftului se închise cu un zgomot sec. Plecaseră. Elena se întoarse în bucătărie. Cafeaua se răcise, acum avea un gust amar. O vărsă în chiuvetă și își pregăti alta, proaspătă. Mâinile încă îi tremurau ușor, dar în piept simțea un calm glacial.
Radu sună la prânz. Telefonul vibră de trei ori pe blatul de granit înainte ca Elena să se hotărască să răspundă.
— Alo.
— Mami, ți-ai pierdut mințile de tot? — vocea lui Radu tuna în difuzor, încărcată de o furie neputincioasă. În fundal se auzeau claxoane și zgomotul asurzitor al traficului din București. — Anca a încasat avertisment scris de la șefă! A întârziat trei ore! A trebuit să-l târască pe Matei până la Popești-Leordeni, la maică-sa, și înapoi!
— Și? Cum e soacra ta, Geta? S-a bucurat să-și vadă nepotul? — întrebă Elena, pe un ton perfect plat.
— Nu te prosti! De ce ai făcut circul ăsta, mami?
— Radu, eu te-am avertizat. Serviciile mele costă. Ați refuzat să le plătiți. Contractul s-a reziliat.
— Ce servicii, ce contract?! E copilul tău! E sângele tău!
Elena luă carnețelul de lângă telefon și deschise ultima pagină.
— Ca să știi, acum trei luni mi-ai cerut cu împrumut două mii de euro. Pentru cutia de viteze la BMW-ul tău. Ții minte? Mi-ai spus că mi-i dai înapoi în două săptămâni. Au trecut trei luni, Radu. Mai ții minte?
La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere stânjenitoare.
— Ți-i dau. Să-mi intre salariul și ți-i dau pe toți.
— Nu mi-i dai. Și, ca să știi, eu am scos banii aia de pe cardul de credit. Plătesc dobândă în fiecare lună. Din pensia mea de două mii opt sute. Scade întreținerea, scade rata pentru mașina ta, și ghicește ce? Rămân fix cu foamea.
— Păi îți aduc eu pachete! — se apără Radu.
— O plasă cu orez și niște mezeluri expirate, o dată la două luni. Pe când Matei mânca la mine în fiecare zi fructe și somon proaspăt. Nu, Radu. Acum faceți voi calculele.
— Mami, tu întotdeauna calculezi totul! E o obsesie! — vocea lui Radu se prefăcu într-un muget de disperare.
— Am învățat. Atunci când propriul ginere îmi numără pensia, e cazul să învăț să-mi număr și eu drepturile.
Elena închise. Dezactivă soneria telefonului.
Seara, în aplicația băncii, îi apăru o notificare. Transfer de la Radu Marinescu. Suma: cinci sute de lei. Mesaj: „Poftim. Să-ți ajungă de cozonac.”
Elena intră pe aplicație și returnă banii în aceeași secundă. Fără mesaj. Fără nimic.
Două săptămâni mai târziu, vineri seara, în apartamentul Elenei mirosea a scorțișoară și vanilie. Își făcea o plăcintă cu mere, doar pentru sufletul ei. Afară ploua mărunt, o ploaie rece de octombrie care anunța iarna. Soneria țărâi din nou, de data asta cu o insistență apăsată, disperată.
În prag stătea Radu, dar nu Radu cel sigur pe el. Avea cearcăne adânci, geaca mototolită, iar lângă el, ținându-se strâns de mâna tatălui său, Matei. Băiețelul avea ochii roșii și nasul murdar.
— Mami, salvează-mă, — suflă Radu, împingându-l ușor pe copil înăuntru.
— Ce s-a întâmplat?
— Anca e la spital. Suspiciune de apendicită. Eu fug acum să vorbesc cu chirurgii, că e haos la urgențe. Pe Matei nu am unde să-l las, mă-ta-soacră e plecată la munte. Te rog frumos, ține-l până mâine.
Elena se uită la nepotul ei. Copilul stătea cu capul plecat, privind în pământ. Ținea în mână o tabletă cu colțul spart.
— Bine. Intră, Matei. Dezbracă-te.
Radu răsuflă ușurat, de parcă ar fi scăpat de o piatră de moară.
— Mulțumesc, mami. Ești de aur. Te sun eu dimineață.
Ușa se trânti înainte ca Elena să apuce să întrebe la ce spital sunt. Matei își aruncă geaca pe jos. Elena nu se mișcă.
— Ridic-o și pune-o pe umeraș. Aici nu e hotel.
Copilul o privi pieziș, ezitând, dar se conformă. Mai târziu, stăteau în bucătărie, iar Matei înfuleca cu poftă din plăcinta aburindă.
— Matei, pe mami o doare rău burtica? — întrebă Elena, turnându-i lapte în cana preferată.
— Nu. Pe mami nu o doare nimic, — răspunse copilul cu gura plină, fără nicio emoție.
Elena încremeni. Cuțitul rămase suspendat deasupra blatului.
— Sigur? Dar de ce a spus tati că e la spital?
— Nu știu. Mami azi a probat o rochie nouă. Au plecat la ziua lui Ștefania. E majoratul ei, la un hotel cu piscină.
Un făcăleț se răsuci în stomacul Elenei. Își șterse mâinile pe prosop și luă telefonul. Intră pe pagina de socializare a Ștefaniei, fina lor. Prima postare, urcată cu doar douăzeci de minute în urmă, o arăta pe Anca. Purta o rochie roșie, strălucitoare. Radu, într-un sacou bleumarin, o ținea de talie. Amândoi râdeau, ciocnind pahare de șampanie cu un grup de prieteni veseli. Sub poză, descrierea: „Nașa și nașul fac legea! Părinții anului și-au lăsat odorul acasă!”
„Acasă”. Adică la ea. Adică la depozitul de copii. Locația etichetată pe poză îi arăta că petrecerea era la un club privat din zona de nord a orașului, la doar zece kilometri distanță. Telefonul vibră. Un mesaj de la Radu: „Mami, alarmă falsă. Nu e apendicită, e o criză banală. Dar doctorii au zis să stea la pat până mâine. Noi rămânem la mă-sa. Ține-l tu pe Matei până duminică seara. Pup.”
Elena citi mesajul de trei ori. Apoi se uită la Matei, care desena cu degetul în zahărul pudră vărsat pe masă.
— Matei, hai să ne încălțăm.
— Unde mergem, bunica? — întrebă băiatul, frecându-se la ochi, deja moleșit de somn.
— Mergem să-i facem o surpriză mamei.
Cursa de taxi a costat-o șaizeci și cinci de lei. Pe bancheta din spate, Matei adormise cu capul pe geaca bunică-si. Elena privea pe geam luminile orașului cum se reflectă în bălțile de pe asfalt. În sufletul ei nu mai era loc de furie. Rămăsese doar o determinare rece, de oțel.
La intrarea în club, un bodyguard masiv o întâmpină.
— Doamna, avem un eveniment privat. Nu se poate intra fără invitație.
— Fac parte din familie, — spuse Elena pe un ton atât de sigur încât paznicul ezită. — Sunt mama unuia dintre organizatori. Am adus ceva ce au uitat acasă.
Bodyguardul aruncă o privire spre copilul adormit și se dădu la o parte, intimidat.
Petrecerea era în toi. Muzica era asurzitoare, lumini colorate dansau pe pereți, iar chelnerii serpuiau printre mesele pline cu platouri sofisticate. La masa principală, Radu și Anca stăteau în capul mesei. El cu un trabuc în mână, ea cu un cocteil roz, învârtindu-se pe ritmul muzicii.
Elena Sorescu înaintă prin mulțime, ținându-l pe Matei, acum trezit și somnoros, de mână. Ajunsă lângă boxe, se opri. Nu strigă. Nu făcu scandal. Pur și simplu, se postă în câmpul vizual al ginerelui și așteptă.
Radu o văzu prima dată. Zâmbetul îi îngheță pe buze, iar culoarea i se scurse din obraji instantaneu. Se făcu palid ca o foaie de hârtie. Îi dădu cot Ancăi. Anca se întoarse. Paharul de cocteil îi alunecă din mână și se sparse pe parchet, împroșcând cu lichid roz rochia Ștefaniei de lângă ea. Liniștea se propagă ca un val de șoc în jurul mesei.
Elena îl împinse ușor pe Matei în față.
— Radu, ai uitat bagajul acasă.
Matei, recunoscându-și părinții, se repezi la mama lui și i se agăță de rochia de mătase, mototolind-o cu mâinile lui reci și umede.
— Mami, mi-e foame! Vreau și eu tort!
Anca rămăsese cu gura căscată. Ștefania, sărbătorita, se uită la haosul din jur cu o expresie de groază.
— Ce e asta, un copil? Anca, ai spus că ești liberă diseară, că ai lăsat copilul la bonă! Asta e bona?
Radu sări de pe scaun, fulgerat. Se apropie de Elena și o apucă strâns de braț, încercând să o tragă într-un colț mai întunecat.
— Ai înnebunit de tot? Ce faci aici? Am spus să-l ții până mâine! Ne-ai făcut de râs în fața tuturor, bătrână nebună ce ești!
Elena își desprinse brațul din strânsoarea lui cu o smucitură fermă.
— Nu mă atinge, Radu.
— Ne-ai mințit, — vorbi ea clar, răspicat, astfel încât invitații din jur, acum complet tăcuți, să audă fiecare cuvânt. — Ne-ai spus că e o urgență medicală. Ne-ai mințit și mi-ai aruncat copilul pe cap ca să veniți să vă îmbătați.
— Aveam dreptul la o seară liberă! — izbucni Anca, ridicându-se de pe scaun, cu masca de sărbătorită complet fisurată. — Muncim pe brânci! Merităm și noi să ne distrăm!
— Nimeni nu v-a interzis să vă distrați. Dar nu pe spinarea mea. Și nu cu minciuni. Data viitoare, faceți babysitting-ul cu voi. Sau plătiți pe cineva. Cineva care nu e pensionar și nu plătește el ratele la mașinile voastre.
Elena se întoarse să plece.
— Bunica! Nu pleca! — țipă Matei, dând să alerge după ea.
Elena nu se opri. Nu se uită înapoi. Vocea lui Radu o urmări ca un bici.
— Să nu mai calci pe la noi! Ai înțeles?! Ești moartă pentru mine!
Ieși pe ușile de sticlă ale clubului. Ploaia încetase. Aerul rece al nopții îi umplu plămânii, iar ea simți că, pentru prima dată după ani de zile, poate respira cu adevărat. Înăuntru, auzi vag un țipăt isteric al Ancăi și hohotele de plâns ale lui Matei. Dar nu se întoarse.
Duminică, la ora prânzului, soneria de la interfon sună iar. Elena era pe balcon, udând mușcatele. Frigul nu le priese, dar rezistau. Soneria nu mai contenea. Se duse și privi pe ecranul de la interfon. Radu. Cu obrajii suptj, cu părul vâlvoi.
— Mami, deschide!
Elena apăsă butonul de comunicare, dar nu și pe cel de descuiat.
— Ce dorești?
— Cum, ce doresc?! Ai schimbat yala de la ușa apartamentului? Nu mai am acces!
— Am schimbat-o. Ieri a venit un meșter. O sută cincizeci de lei. Din pensia mea. Ce voiai să iei?
Radu se agită în fața camerei.
— Mami, Anca a făcut o criză de nervi! Nu mi-a vorbit toată ziua de ieri! Ștefania a aruncat-o afară din lista de prieteni! S-a aflat la mine la serviciu, râde toată lumea! Ai idee ce ai făcut?!
— Nu mă interesează, Radu. Ai spus că sunt moartă pentru tine. Morții nu au obligații.
— Dă-mi lucrurile mele! Uneltele din debara, undițele, ghetele de ski!
— Ți le pun într-un sac menajer și ți le las la ghenă, jos. Vineri, când vine mașina de gunoi.
— Ești bolnavă! I-ai stricat psihicul copilului! Cum să-l duci pe Matei într-un club, noaptea, să-și vadă părinții așa?!
Elenei îi veni să râdă. Un râs amar.
— Psihicul i-l stricați voi, când îl ascundeți prin debarale ca să puteți bea șampanie liniștiți. Acum, te rog să pleci. Deranjezi liniștea publică.
Radu izbi cu palma în ușa de la intrare, zguduind-o.
— O să mori singură! Ai să vezi! N-o să-ți aducă nimeni un pahar cu apă!
Elena privi imaginea distorsionată a fiului ei adoptiv din ecranul mic și prăfuit.
— O să-mi cumpăr un dozator de apă. Îl aduc băieții de la firmă și mi-l instalează. Cu bon fiscal. Adio, Radu Marinescu.
Se îndepărtă de interfon. Pașii furioși ai ginerelui se pierdură pe scări. Apartamentul era din nou liniștit și cald. Pe masa din bucătărie, plăcinta cu mere, acum rece, răspândea un miros discret de scorțișoară. Nu mai era niciun ciorap murdar pe jos, nicio jucărie stricată, nicio ceartă în surdină. Elena Sorescu se așeză pe scaun, își turnă un pahar cu apă rece și se uită pe fereastră. Geamul era aburit la colțuri. Desenă cu degetul o floare. Pentru prima dată în ultimii șapte ani, apartamentul era doar al ei.
