Mă cheamă Sorin Bălan, am patruzeci și unu de ani și, până acum șase luni, aveam un service auto pe strada Mihai Eminescu, lângă piața de vechituri. Soacră-mea, Georgeta, m-a dat în judecată pentru el. Așa sună, spus rece. Dar las-o pe ordine, că altfel n-o să înțelegeți de ce n-am putut să-i mai spun "mama Georgeta" cum îi spuneam de nouă ani.
Atelierul l-am pornit împreună cu Alina, soția mea, fata Georgetei. La început eram doi mecanici și un ucenic, într-o hală închiriată cu acoperiș care picura când ploua tare. Banii de pornire – vreo treizeci și opt de mii de lei – ni i-a împrumutat Georgeta, atunci proaspăt rămasă văduvă, cu banii de pe casa vândută în Roman. N-a zis nimeni "împrumut" cu voce tare. S-a zis "vă ajut, sunteți tineri". Am semnat o hârtie, da, dar era mai mult de ochii formei, ca să n-o certe sora ei, cumva.
Șapte ani mai târziu aveam patru mecanici, un tinichigiu bun și un contract cu o firmă de taxi din oraș care ne aducea mașini la revizie în fiecare săptămână. Alina ținea contabilitatea, eu vorbeam cu clienții și mai băgam mâinile în motor când era nevoie. Ne mergea. Nu bine de tot, dar mergea.
Alina a murit acum un an și jumătate, într-o vineri, de embolie, la treizeci și șase de ani. N-am mai avut curaj să scriu ce s-a întâmplat în ziua aia, și nici acum n-o să scriu. Spun doar că, după, am rămas eu cu fiul nostru, Matei, care avea opt ani, și cu Georgeta, care dintr-o dată nu mai avea nici fată, nici motiv să mai vină duminica la noi doar de politețe.
A început să vină în fiecare zi. Îl lua pe Matei de la școala din cartierul Dărmănești, îi făcea temele, îi găsea șosete perechi, lucru la care eu, sincer, am fost mereu un dezastru. Am fost recunoscător. Chiar am fost. Numai că recunoștința aia, cu timpul, a început să aibă un preț pe care nu mi l-a spus nimeni dinainte.
Într-o seară de octombrie, veneam de la atelier cu mâinile încă mirosind a ulei de motor și a detergentul ăla albastru cu care ne spălăm sub unghii, și am găsit-o pe Georgeta așezată la masa din bucătărie cu o mapă albastră în față. Nu era prima oară că vedeam mapa aia — o ținea de obicei într-un sertar, lângă poza Alinei de la absolvire.
— Sorine, stai jos, mi-a zis, și pe masă mai era și un plic maro, gros.
M-am uitat la plic, apoi la ea.
— Ce-i asta?
— Un contract de vânzare-cumpărare. Pentru atelier.
Am râs. Prost, ca un om care nu înțelege încă ce se întâmplă.
— N-am de gând să vând, mama Georgeta.
— Nu vinzi tu. Cumpăr eu jumătatea ta.
Mi-a spus prețul. Puțin peste jumătate din cât valora de fapt, calculat după banii vechi împrumutați, plus dobânda pe care, zicea ea, "orice bancă mi-ar fi dat-o". A zis-o fără să ridice vocea, cu tonul cu care îmi cerea de obicei să-i aduc pâine de la Mega Image de pe drum.
— Matei rămâne fără mamă, Georgeta. Ce vrei să facă și fără tată acum, cu atelierul luat?
— Nu ți-l iau pe Matei. Îți iau ce e al meu. Am pus banii ăia acolo pentru copiii mei, nu pentru ginerele meu care se recăsătorește.
Cuvântul ăla, "recăsătorește", mi-a picat ca o piatră în stomac. Ieșeam de trei luni cu Ioana, o colegă de la un curs de contabilitate la care mă dusesem ca să înțeleg mai bine actele firmei. Nu vorbisem încă cu nimeni despre asta, nici cu Georgeta, nici cu Matei. Cineva îi spusese. Bănuiesc că vecina de la etajul trei, care mă văzuse cu Ioana la o cafenea de pe bulevard.
N-am negat. N-aveam de ce.
— Și dacă mă recăsătoresc, ce-i cu asta? Alina nu mai e. Eu am patruzeci și unu de ani, nu optzeci.
— Cu asta, că nu vreau ca banii Alinei să ajungă pe mâna unei femei pe care n-o cunosc. Cu asta.
Am semnat hârtia aia peste trei săptămâni, după ce am fost la un avocat din Piatra Neamț, un tip pe nume Dragoș Constantinescu, care mi-a zis clar: cererea ei era întemeiată, riscam un proces lung, cu cheltuieli, și oricum ea avea dreptate în privința banilor inițiali. Mi-a mai spus ceva ce n-am uitat: "Domnule Bălan, semnați repede și treceți mai departe. O luptă pe care oricum o pierdeți nu merită anii din viață."
Am semnat. Georgeta a devenit patroană pe jumătate din atelierul unde muncisem șapte ani, unde învățasem meseria de la tata, unde Alina ținea evidența pe un caiet cu spirală înainte să cumpărăm program pe calculator. Mi-a lăsat mie conducerea, mi-a zis să rămân angajat, cu salariu, "ca să nu se schimbe nimic pentru Matei". Zicea că vrea "stabilitate" pentru nepotul ei. Nu mi-a spus niciodată, direct, că vrea să mă țină aproape ca să mă supravegheze. Dar am simțit-o.
Ce n-a știut Georgeta, sau poate a bănuit și n-a vrut să creadă, e că eu nu mai voiam atelierul ăla fără Alina în el. Fiecare cheie franceză din raftul de scule îmi amintea de ziua în care ea a intrat prima oară în hală, cu o rochie galbenă, aducându-ne prânzul în pungi de la Kaufland, și a zis: "Aici o să fim bogați, Sorine, sau o să murim de foame amândoi, dar măcar suntem împreună."
Am rămas angajat șase luni. Am plătit chiria pentru apartamentul din Dărmănești din salariul pe care mi-l dădea acum tot ea, fiindcă era patroană. Am dus-o pe Ioana o dată la o cină, într-o pizzerie de lângă Cetate, și a doua zi Georgeta mi-a spus, în fața lui Matei, că "sper că nu vrei să crești copilul ăsta cu o străină în casă". Matei a plâns în baie, cu apa de la robinet dată la maxim ca să nu-l auzim.
Atunci am înțeles că nu era vorba despre bani. Niciodată n-a fost, de fapt, doar despre bani.
M-am dus la Dragoș Constantinescu din nou, dar de data asta nu ca să semnez ce-mi punea în față altcineva, ci ca să întreb ce puteam face eu. Mi-a explicat că, deși vândusem partea mea din atelier, aveam alte drepturi: contractul cu firma de taxi era pe numele meu, semnat înainte de vânzare, iar clauza de reînnoire depindea de mine, nu de firmă. Mai știam ceva ce Georgeta nu știa: doi dintre mecanicii buni, Costel și Bogdan, îmi ziseseră deja, pe ascuns, că dacă plec eu, pleacă și ei.
N-am făcut-o din răzbunare. Am făcut-o fiindcă, în seara aia din baie, când l-am auzit pe Matei plângând sub zgomotul apei, mi-am dat seama că trebuia să-i arăt fiului meu ce înseamnă să nu mai stai la masă cu cineva care te umilește, chiar dacă persoana aia te-a ajutat cândva.
Peste două luni am deschis un service nou, mic, pe o stradă din spatele gării, cu Costel și Bogdan lângă mine și cu un credit de la bancă pe care l-am semnat singur, cu buletinul și cu fluturașii de salariu, fără să cer un leu de la nimeni. Firma de taxi a venit cu noi. Am pus pe ușă o firmă simplă, albastră, cu numele "Service Auto Matei" — fiul meu a ales culoarea.
Georgeta a aflat într-o marți, când unul dintre clienții vechi a sunat-o să întrebe de ce n-o mai găsește la vechea adresă pe programul lor de mașini. A venit la mine acasă în seara aia, cu mapa albastră iar în mână, ca și cum hârtiile alea ar fi putut rezolva ceva.
— Ce-ai făcut, Sorine?
— Mi-am deschis alt atelier. E legal, am verificat cu avocatul.
— Și pe mine mă lași cu o hală goală și cu jumătate dintr-un atelier fără mecanici?
M-am uitat la ea, la femeia care mă adusese pe mine de la stație cu mașina în ziua nunții, care îi cususe lui Matei prima pijama, care în ziua în care a murit Alina a stat cu mine în hol șase ore fără să vorbească, doar ținându-mă de mână.
— Nu te las cu nimic, Georgeta. Îți dau înapoi restul ce ți se cuvine. Ai plătit pentru jumătate din atelier — atelierul rămâne al tău, hala, sculele care sunt înăuntru, tot. Eu am plecat cu ce era al meu: mâinile mele, clienții care au ales să vină cu mine și numele fiului meu pe o firmă.
Am scos din buzunar plicul pe care i-l dădeam înapoi — nu banii, aveam nevoie de fiecare leu pentru creditul nou —, ci copia contractului cu firma de taxi, cu o notă scrisă de mână că renunț oficial la orice pretenție asupra vechiului atelier, semnată și la notar cu o săptămână înainte. Ca să nu mai existe nicio ambiguitate, nicio hârtie neclară între noi, niciun motiv să se mai întoarcă vreodată cu o mapă în brațe.
A rămas în picioare lângă masa din bucătărie, cu mapa ei albastră aproape uitată sub braț, uitându-se la hârtia mea de parcă n-ar fi înțeles-o.
— Și cu Matei cum rămâne? mi-a zis, cu vocea puțin mai joasă.
— Matei rămâne nepotul tău. Poți să-l iei de la școală când vrei, poți să vii duminica, poți să-i faci teme. Dar de acum ești musafiră în casa mea, Georgeta, nu proprietar în viața mea.
N-a mai zis nimic. A pus mapa pe masă, lângă vaza cu flori de plastic pe care Alina o cumpărase de la un talcioc, și a plecat fără să tragă ușa.
Peste trei săptămâni a venit din nou, într-o duminică, cu o pungă de covrigi calzi de la brutăria de la colț, fix cum venea și pe vremea când Alina era în viață. Matei i-a deschis. N-a zis nimic despre atelier. A întrebat doar dacă mai are ceva șosete de-ale lui prin dulapul ei vechi.
