Stau la etajul patru, vizavi de Elena, într-un bloc vechi de pe strada Mureșenilor, acolo unde miroase a varză călită și a detergent ieftin de fiecare dată când urci scările. Eu nu mă bag în viața vecinilor, dar am auzit totul fiindcă pereții ăștia sunt ca hârtia. În ziua aceea mă întorceam de la piața Obor cu două plase pline: niște brânză de burduf, roșii, ardei grași și un pui de țară. Urcam agale, cu genunchii mei de șaizeci și opt de ani, și mă gândeam la serialul turcesc care începea la ora cinci. N-am apucat să ajung la ușa mea că am văzut-o pe femeia tânără.
Stătea în fața apartamentului Elenei, cu burta mare, rotundă, de gravidă în luna a opta. Purta un palton deschis, de culoarea nisipului, cizme cu toc cui, iar în mână ținea o poșetă de piele care părea mai scumpă decât tot mobilierul de pe palier. Era tânără, poate douăzeci și cinci de ani, cu buze pline date cu ruj roșu. A sunat la ușă cu degetul, scurt și nervos, de trei ori. M-am oprit la câțiva metri, prefăcându-mă că îmi caut cheile prin geantă. Nu voiam să par băgăcioasă, dar cine era gravida asta la ușa Elenei?
Ușa s-a deschis. Am auzit vocea Elenei, calmă, obosită: „Intră.” Femeia a intrat fără să salute, cu un aer de stăpână. Am rămas pe palier, cu o plasă în mână, simțind un nod în stomac. Am descuiat ușa mea, dar n-am intrat. Am lăsat plasele jos, mi-am scos pantofii ca să nu fac zgomot, m-am apropiat de ușa de vizavi și am lipit urechea de lemnul rece.
Tânăra vorbea tare, cu un ton de stăpână care intră pe teren cucerit deja. „Copilul ăsta e al lui Cătălin, doamnă. Al lui, nu al dumneavoastră, oricât ați vrea să vă prefaceți. Apartamentul ăsta e trecut pe firma lui, ipoteca e pe numele lui, iar dumneavoastră stați aici din mila lui. Are nevoie de spațiu pentru copil, nu pentru o femeie care nu i-a putut da niciodată unul.” Am auzit-o pe Elena răspunzând, joasă, fără tremur în glas: „Apartamentul e al meu, de la mama. Actul e pe numele meu de fată. Cătălin n-a pus niciodată un leu aici, doar a semnat împrumuturi pe spatele lui — patru sute de mii de lei, luați cu garanție ipotecară pe casa asta, ca să-și deschidă firma cu tine. Firma care n-a produs nimic decât datorii.” Un scaun s-a răsturnat. Am auzit geamătul furios al tinerei: „Mincinoaso, tu ai semnat și tu la bancă!” „Am semnat pentru că m-a mințit că e pentru renovare. Am hârtiile, am tot. Și acum ies afară amândoi, tu și copilul lui, din casa mea.”
Pași grăbiți. M-am tras de lângă ușă, m-am lipit de peretele meu. Ușa Elenei s-a deschis brusc și tânăra a ieșit ca o furtună, plângând cu sughițuri, cu rimelul curs pe obraji, ținându-se cu o mână de burtă și cu alta de perete. A trecut pe lângă mine fără să mă vadă, a luat-o pe scări în jos, aproape împiedicându-se. I-am auzit tocurile bătând pe ciment, apoi ușa de la intrare trântită.
Am rămas nemișcată, cu inima bătându-mi în piept ca un gol de tobă. Am intrat în apartamentul meu, am lăsat plasele pe jos, în hol, și m-am dus la fereastra din bucătărie, de unde văd în curtea blocului. Din apartamentul Elenei se auzeau pași ușori, apoi sunetul unui sertar tras cu putere, hârtii foșnind.
După vreo douăzeci de minute, am auzit ușa Elenei deschizându-se. M-am uitat pe vizor. Elena a ieșit pe palier, cu o geantă de pânză în mână și o mapă albastră strânsă la piept, ca și cum ar fi purtat ceva care ardea. Purta un cardigan gri și papuci de casă. Fața ei era palidă, dar fermă, fără urme de lacrimi. S-a apropiat de ușa liftului, vechi, din lemn, cu zgomot de lanțuri când pornește. Am ieșit din apartament, cu grijă, și m-am dus la fereastra de pe palier, de unde se vede intrarea în bloc. Am văzut-o traversând holul, deschizând ușa de la intrare, ieșind în curte cu geanta și mapa. Nu m-a văzut.
Elena s-a dus direct la tomberoane, lângă garajele de pe alee. A pus geanta jos și a deschis mapa albastră. Am recunoscut, chiar de la etajul patru, coperțile gri-albăstrii ale contractelor de credit — le văzusem și eu odată, la bancă, pentru împrumutul meu de pensionară. A scos teancul, l-a răsfoit o clipă, ca și cum ar fi vrut să mai citească o dată cifra aceea, patru sute de mii, scrisă acolo negru pe alb, cu numele ei girant. Apoi a rupt hârtiile în două, în patru, cu mișcări din ce în ce mai repezi, până i-au sărit foile din mână, și le-a aruncat în tomberonul galben, pentru hârtie. „Gata,” a spus tare, singură, în curte, „nu mai garantez pentru nimic din viața ta.” Am auzit-o clar, de la fereastră, pentru că vocea ei, de obicei stinsă, răsunase ca a alteia.
Apoi a deschis geanta de pânză, plină cu haine bărbătești — cămăși, un sacou, cravate — și le-a aruncat, una câte una, în tomberonul negru, de deșeuri menajere, ca și cum ar fi curățat un sertar de mult uitat. A ridicat geanta goală, a scuturat-o, a pus-o deoparte. A stat o clipă cu spatele la fereastra mea, privind tomberoanele, apoi și-a netezit părul cu degetele și a intrat înapoi în bloc, dreaptă, fără să se mai uite în urmă.
Spre seară, am auzit soneria de la ușa ei. M-am uitat pe vizor. Bărbatul din geacă de piele stătea în fața ușii, cu o valijoară mică lângă el. A sunat de mai multe ori, apoi a bătut cu pumnul. „Elena! Deschide! Ce ai făcut cu actele mele, cu lucrurile mele?!” Prin ușă, vocea Elenei a venit limpede, fără să tremure: „Le-am dus la gunoi, Cătălin, exact acolo unde ai dus și tu casa asta. Du-te la ea, la firma voastră, la copilul vostru. De la mine nu mai iei nimic, pentru că n-a mai rămas nimic pe numele tău aici.” Bărbatul a mai lovit o dată ușa cu palma, apoi s-a oprit brusc, de parcă abia atunci ar fi înțeles că nu mai are cheie, că nu mai are act, că nu mai are nimic de reclamat. A rămas o clipă nemișcat, cu fruntea aproape lipită de canat, apoi a înjurat încet și a luat-o pe scări în jos, trântind valijoara de trepte, treaptă cu treaptă, ca un ecou care se tot micșora.
Dimineața următoare, pe palier mirosea a varză din nou, dar de data asta a Elena gătea pentru ea. Am auzit-o cântând domol în bucătărie, o melodie veche, pe care o fredona ca și cum tocmai ar fi câștigat ceva ce nu se vede, dar se simte în toată casa. Am zâmbit fără să vreau, apoi mi-am văzut de treaba mea.
