În noaptea aia, Domnica își număra respirațiile ca pe niște mărgele reci. Fiecare inspirație scotea un abur alb în întunericul din căsuța de chirpici de lângă Buzău. Termometrul din tindă arăta minus șapte grade de vreo săptămână. Degetele de la picioare nu le mai simțea deloc.
Tomița, pisica văduvă și grasă pe vremuri, acum un schelet acoperit cu blană, îi dormea pe piept. Își împărțeau ultimele fărâme de căldură sub o plapumă cu puf ieșit pe la colțuri.
Televizorul se stricase prin octombrie. Becurile se arseseră rând pe rând până rămăsese doar candela de la icoane. Chibriturile le ținea număr și făcea focul doar când simțea că-i îngheață inima. Ultima conservă se terminase marți. Miercuri, joi, vineri — ceai de cimbru și visuri cu pâine caldă.
Vineri noaptea, Domnica a luat o hotărâre. Și-a spus că de mâine nu se mai scoală. Nu mai are sens. Își văzuse copiii la oraș de Paști, cu un an în urmă. De Crăciun primise o felicitare cu un Moș strălucitor și niște urări scrise de mână. Atât.
— Gata, Tomița, a șoptit ea, mângâind pisica între urechi. Nu mai facem mofturi.
Dar sâmbătă dimineață, pe când geamul era încă o dantelă de gheață, cineva a bătut zdravăn în poartă. Tomița a sărit ca arsă, făcându-se covrig lângă sobă. Domnica s-a ridicat anevoie, înfășurată în plapumă.
A deschis ușa și n-a înțeles nimic.
Curtea, care de ani buni nu mai văzuse decât pălămidă și scaieți, era acum plină de oameni. Patru băieți tineri descărcau saci și cutii dintr-o dubă albă. Un domn mai în vârstă tăia niște butuci cu drujba, iar lângă poartă, o mașină de oraș aștepta să fie descărcată cu totul.
— Stați, stați, oameni buni! V-ați încurcat la adresă, sigur! Eu n-am comandat nimic, eu n-am bani…
Un băiat înalt, cu ochelari și o șapcă trasă pe ochi, s-a apropiat râzând.
— Doamna Domnica, da? Vă aducem de la Asociația „Căldură pe Roate”. Niște colege din București ne-au spus de dumneavoastră. Aflu că sunteți singură aici. Și am venit.
Domnica și-a dus mâna la inimă. Nu-i venea să creadă. Obrazul i s-a umezit, deși nu voia să plângă în fața străinilor.
— Păi… păi intrați atunci, că afară e crivățul nostru de Bărăgan.
În jumătate de oră, casa s-a schimbat. Becurile aprinse luminau pereții scorojți. Soba trosnea cu lemne noi, și pe masă tronau pungi de făină, zahăr, ulei, conserve și un borcan mare cu miere. În colț, televizorul cel nou, încă în ambalaj, aștepta să fie instalat. Tomița toarcea la gura sobei, încovoiată ca o semilună fericită.
Au băut cu toții ceai de tei. Domnica povestea, cu vocea tremurată, de cum făcea ea demult cozonaci cu nucă pentru toți ai casei. Tinerii ascultau cu gura căscată. Unul din ei, Andrei cel sfios, tăcea mai tot timpul și se uita la pozele vechi de pe șifonier.
Înainte să plece, Domnica i-a făcut semn lui Andrei să rămână o clipă.
— Ține, dragul meu.
A scos din lada de zestre o broboadă neagră, țesută de mama ei în iernile dinainte de război.
— Du-o acolo, la următoarea bunică. Spune-i că e de la mine. De la o necunoscută. Să o poarte în sănătate.
Andrei a luat broboada cu amândouă mâinile, de parcă ar fi ținut un prunc.
— O s-o duc, tanti Domnica. Pe cuvânt.
Duba a plecat puțin după prânz. Domnica a rămas în prag, cu Tomița în brațe și cu televizorul nou vorbind de unul singur în fundal. Se auzeau știrile și niște colinde pentru Ajun.
Ea s-a așezat încet pe marginea patului și a privit zestrea de flăcări din sobă. Mâine vor ajunge la Vaslui, la o altă femeie singură. Iar Andrei va scoate broboada și va spune: „O primiți de la Tanti Domnica. La mulți ani”.
Din casă se ridica aburul dulce al ceaiului proaspăt. Pisica a sărit pe genunchii ei și a început să framânte cu lăbuțele plapuma veche. Gestul acela simplu a făcut-o să zâmbească după mult timp. Un zâmbet mic, subțire ca lumânarea din colț, dar suficient cât să încălzească odaia.
