Ploaia bătea cu furie în geamurile blocului din Pipera, iar în parcarea subterană, Mihai îi aruncase deja geamantanul în băltoacă. Hainele se împrăștiaseră pe beton, o bluză subțire plutea într-o dâră murdară. O cutie mică de lemn, cu bijuteriile mamei ei, se rostogoli și se opri lângă roata mașinii lui.
Ana, însărcinată în șapte luni, stătea drept, nemișcată, în mijlocul ploii. Nu țipa. Nu implora. Nu plângea. Doar îl privea, iar calmul ăla îl scotea din minți.
— Gata, am terminat-o, a răbufnit Mihai, trântind portiera de la Loganul lui nou. Ieși din viața mea!
Lângă el, amanta, o tipă pe care o chema Irina, chicoti și își aruncă părul peste umăr.
— Uite ce bine o duce. Nici măcar o lacrimă, zise ea, satisfăcută.
Atunci se auzi ușa de la intrarea în bloc deschizându-se, și pe trepte apăru doamna Elena, mama lui Mihai. Aceeași femeie care, în cinci ani de căsnicie, nu pierduse nicio ocazie să-i amintească Anei că nu e de viță, că venise de la țară, că nu se ridică la nivelul lor. Se oprise în prag, cu un umbrelă neagră deasupra capului, dar nu ca să o protejeze pe noră. Dimpotrivă.
— Eu ți-am spus de la început că nu ai ce căuta în familia asta, rosti ea rece. Și-acum pleacă, că doar nu crezi că te ține nimeni.
Apoi făcu doi pași în ploaie, se apropie de Ana și, fără nicio ezitare, o scuipă în față. Un gest mic, vicios, care făcu până și pe Irina să-și piardă zâmbetul pentru o secundă.
Strada părea că amuțise. Doar ploaia lovea asfaltul cu stropi groși. Ana își șterse obrazul cu dosul palmei, privi verigheta de pe deget și, dintr-un buzunar al fustei, scoase telefonul. Nici urmă de furie. Nici panică. Un calm care ar fi trebuit să-i pună pe toți pe gânduri.
Formă un număr. Așteptă două tonuri. Apoi vorbi, cu voce liniștită, de parcă anunța că întârzie la masă:
— Tată… s-a terminat.
O pauză. Ploaia răpăia, iar Irina îi aruncă o privire triumfătoare lui Mihai. Dar băiatul încerca să-și ascundă o neliniște.
— Vino să mă iei. Adu echipa juridică, adăugă Ana.
Vocea care răspunse din difuzor nu era una oarecare. Era gravă, răgușită, cu un timbru care umplea difuzorul de parcă vorbea de la câțiva pași. Iar în momentul acela, doamna Elena îngheță. Pur și simplu încremeni, cu umbrela căzându-i din mână. Fața i se albise, iar mâna i s-a prins de balustrada scării.
Recunoscuse vocea. Instantaneu.
Mihai râse nervos:
— Glumești? Tu vrei să mă faci să cred că taică-tu e Victor Moraru? Ha! Ca și cum…
Dar Ana nu răspunse. Stătea acolo, în ploaie, lăsând apa să spele rușinea și scuipatul de pe obraz. Abia atunci observă Mihai că mama lui nu mai râdea. Părea îngrozită. Părea că în orice clipă o să se prăbușească.
— Mamă? Ce-ai pățit?
Femeia nu putu să articuleze nimic. Pentru că știa exact cine venea. Și, judecând după sunetele de sirene care se auzeau tot mai aproape pe bulevardul Ștefan cel Mare, deja era prea târziu.
—
Ana se uită încă o dată la burta ei mare, la cum puloverul ud i se lipea de piele. Îi venea să se așeze jos, pe trepte, dar nu o făcu. Nu acum. Fusese umilită prea mult timp ca să mai cedeze.
Totul începuse cu trei luni înainte, când Mihai o anunțase, la cină, că „are nevoie de spațiu”. Ea crezuse că e vorba de stres, de noul lui proiect la firmă. Îi adusese un ceai și îl ascultase cum bate câmpii despre cum se sufocă, cum își pierde tinerețea, cum copilul ăsta o să-l lege de o viață pe care n-o vrea. Apoi a aflat de Irina. O chema chiar așa, Irina Dinescu, o fostă colegă de liceu care apăruse brusc din senin și care îi tot spunea că „merită mai mult”. Ana încercase să salveze căsnicia. Acceptase umilințele, ceruse sfaturi, îi gătise mâncărurile lui preferate. Dar degeaba. Iar mama lui, Elena Moraru, o persoană cu funcție la primărie și cu relații în tot orașul, n-o suportase niciodată. Îi reproșa că n-are facultate, că părinții ei sunt simpli, că n-o să facă niciodată parte din „lumea bună”. O suna să-i spună că „fata aia de la țară” nu știe să primească musafiri. Și Ana tăcuse. Până azi.
Dar ce nu știau ei, nici Mihai, nici Elena, era cine era cu adevărat tatăl ei. Victor Moraru. Un nume pe care lumea îl știa din știri, din revistele economice, din procesele răsunătoare în care firma lui de avocatură distrusese adversari fără milă. Un om care construise un imperiu din nimic și care, la un moment dat, alesese să se retragă din lumina reflectoarelor, lăsându-și fata să-și ducă viața simplă pe care și-o dorise. Ana nu voise niciodată să se folosească de numele lui. Ba chiar se angajase la o florărie ca să fie independentă, iar când l-a cunoscut pe Mihai, nu i-a spus nimic. Credea că dragostea înseamnă să fii acceptat pentru cine ești, nu pentru averea părinților. Iar acum, în parcarea aia, cu scandalul iscat, înțelese cât de singură se simte când tot ce ai dat nu valorează nimic.
Sirenele se apropiau. Irina se foia, vizibil deranjată că lucrurile nu mergeau conform planului. Mihai dădea semne că vrea să urce înapoi în casă și să tragă obloanele.
— Hai, gata, vino înăuntru, mamă, spuse el trăgând-o pe Elena de braț.
Dar femeia nu se mișca. Avea privirea fixă undeva spre intrarea în parcare, ca și cum ar fi văzut o fantomă. În câteva secunde, două mașini negre, un Audi A8 și un BMW, intrară pe rampă, urmate de o dubă de la o firmă de avocatură. Din Audi coborî un bărbat în costum gri, înalt, cu părul ușor argintiu și o servietă din piele în mână. Victor Moraru, în persoană. În spatele lui, patru avocați și un executor judecătoresc, plus un bodyguard masiv care stătea cu o umbrelă neagră.
Mihai clipi repede. Nu putea să creadă. Se așteptase la orice, poate la un tată bătrân venit cu trenul de la Suceava, cu o pungă de mere. Dar nu la asta. Victor se apropie calm de Ana, o luă de umăr și o trase ușor sub umbrelă, apoi se întoarse către Elena. Femeia încremeni.
— Domnule Moraru… eu… noi n-am știut…, bolborosi Elena, cu vocea pierdută. Vă rog, nu știu ce să zic, eu…
— Taci, Elena, spuse Victor fără să ridice tonul. Și tu știi exact cine sunt, și știu și eu cine ești. Nu mă interesează preșurile de pluș. Acum să trecem la lucrurile serioase.
Se întoarse către executor. Scoase din servietă un dosar.
— Avem aici un set de documente. În primul rând, contractul de închiriere pe numele lui Mihai Moraru pentru apartamentul din Pipera, care este de fapt proprietatea unei firme controlate de mine. Locatarul, adică domnul de aici, a încălcat clauzele contractuale și nu a plătit chiria pe ultimele trei luni — sumă pe care i-am achitat-o eu, de altfel. Pe lângă asta, am dovezi că a subînchiriat ilegal spațiul către diverse persoane, ceea ce constituie o încălcare gravă.
Mihai se făcuse palid. Apartamentul? De fapt nu era al lui? Cândva, Elena se lăudase că l-a cumpărat cu banii ei, dar acum părea că l-a închiriat de la o societate-paravan. De fapt, de la Victor Moraru.
— Asta nu-i tot, continuă Victor, întinzând alt document. Am adunat și probele privind delapidarea din fondurile firmei tale de transporturi. Ai crezut că poți ascunde bani prin conturile amantei? Am extras bancare care dovedesc plăți constante către Irina Dinescu, sume cu care ți-ai permis mașina asta și alte mofturi. Toate astea vor constitui plângerea penală pe care o depunem astăzi.
Irina, care până atunci asculta cu gura căscată, făcu doi pași în spate, încercând să se îndepărteze. Bodyguardul o blocă.
— Domnișoara să stea, avem și pentru ea o invitație la audieri. Spusei dumneavoastră de complicitate la delapidare.
Stropi mari de ploaie loveau capota mașinii. Ana își șterse fruntea cu mâneca și se uită la tatăl ei. Nu simțea nici bucurie, nici răzbunare. Doar o oboseală adâncă, ca după o boală grea.
Elena, care până atunci păstrase o urmă de demnitate, izbucni:
— Domnule Moraru, nu-l băgați pe băiat la închisoare! A greșit, recunosc, dar e tânăr, o să-și revină! Nu vă distrugeți viața pentru o fată…
Victor o privi o secundă, apoi spuse încet:
— Ai scuipat-o pe fata mea, Elena. Și nu e vorba de răzbunare. E vorba de dreptate. Îți amintești de procesul „Consultanța Nord”, acum opt ani? Dosarul de mită în care ai scăpat cu ajutorul unui fost șef de la primărie? L-ai convins să distrugă probe? Crezi că am uitat? Dosarul ăla e încă deschis, doar că nimeni n-a mai insistat. Până azi.
Elena duse mâna la gât, ca și cum i-ar fi lipsit aerul. Amintirea aia o bântuia de ani de zile. Atunci înțelese că Victor Moraru nu venise doar pentru fiica lui. Venise să închidă toate conturile.
Mihai făcu un pas în față, cu mâinile tremurânde, și încercă să se apropie de Ana.
— Ana, iubito, hai să vorbim. Nu trebuie să fie așa. Putem rezolva ca o familie. Eu…
Dar Ana nu-l lăsă să termine. Se uită la el ca la un străin.
— Nu mai ești familia mea, Mihai. Nici tu, nici mama ta. Copilul ăsta o să crească departe de voi.
— Dar e și copilul meu! țipă el.
— Ba nu, interzise Victor cu o voce care nu admitea replică. Custodia se va stabili în instanță, dar cu dosarul tău penal, șansele sunt nule. Iar până atunci, o să stai într-o celulă, nu într-un apartament care nici măcar nu e al tău.
Se auziră pași pe betonul ud. Doi polițiști de la secția 2, alertați probabil de avocați, intrară în parcare și se îndreptară spre Mihai și Irina. Bărbatul încercă să protesteze, dar cătușele au fost puse rapid. Irina începu să plângă, jurând că ea n-a știut nimic, dar executorul îi întinse un document de chemare în instanță.
Elena rămase singură, lipită de balustradă, cu fața scofâlcită de spaimă. Toată aroganța i se topise. Încercă să spună ceva, dar Victor ridică mâna.
— Pe tine te așteaptă alt proces, Elena. Unul care nu se mai amână. E timpul să dai socoteală.
Apoi, autoritar, se întoarse către fiica lui.
— Ana, urcă în mașină. Gata.
Ea dădu să se miște, dar se opri o secundă. Se aplecă și ridică din baltă cutia de lemn cu bijuteriile mamei. O strânse la piept. Apoi se urcă în Audi, pe bancheta din spate, fără să privească înapoi.
Ploaia se mai potoli în timp ce mașina ieșea din parcare și se pierdea pe bulevard. Ana își sprijini capul de geam și simți cum, pentru prima dată după multe luni, o liniște caldă îi cuprinde umerii. Tatăl ei îi luă mâna, fără cuvinte. Nu era nevoie de explicații. Urma să nască, urma să-și refacă viața, iar copilul avea să poarte numele Moraru și o moștenire pe care nimeni nu i-o mai putea lua.
În mașină se auzea doar motorul și, din când în când, un picurat ușor de apă de pe hainele ude. Ana închise ochii și, în sfârșit, respiră adânc. Nimic nu mai era ca înainte. Dar poate că tocmai asta era bine.
