Eu lucrez la recepția unui hotel mic din Eforie Nord, trei etaje, douăzeci și patru de camere, pereți var în culoarea piersicii. Sunt aici de șapte ani, de când s-a închis fabrica de confecții din Mangalia. Turiștii vin vara, pleacă, lasă nisip în toate covoarele și uneori își uită cheia în sertar. Rareori cineva îmi atinge sticla de Pepsi de pe tejghea, aia cu fundul lipicios de sarea din aer.
Pe femeia aceea n-am s-o uit. A apărut într-o după-amiază de iunie, când afară mirosea a dezinfectant de pe aleea din față și a semințe prăjite de la chioșcul din parcare. Avea o geantă de voiaj cu mânerul înfășurat cu bandă albastră — mi-am dat seama de la douăzeci de metri că urma să plece, nu să stea. S-a apropiat de recepție și a cerut o cameră cu vedere la mare. Vocea îi era stinsă, ca un întrerupător pe jumătate.
— Câte nopți?
— Patru. Poate mai puțin.
A plătit cash: 560 de lei, patru nopți, tarif de extrasezon. I-am dat camera 214. Am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor cu bagajul. A făcut nu din cap fără să mă privească. Atingeam cu degetul butonul de lift de fiecare dată când cineva urca cu silueta ușor adusă de spate, pentru că într-o dimineață mă trezisem cu ticuri de la schimburile de noapte.
A doua zi, la șase dimineața, am ieșit la o țigară înainte să predau tura. Eram pe treptele hotelului când am văzut-o coborând spre plajă. Mergea rigid, ca și cum cineva o împingea ușor de la spate, cu mâna-i fără mânecă. Și-a scos papucii înainte să atingă nisipul ud, i-a aruncat într-o parte, fără să se uite unde cad. Am stat atunci cinci minute în plus, nu mai aveam cui să povestesc despre ea.
S-a întors la ora opt, cu fața albă ca tencuiala de pe casa scării din blocul meu. A trecut pe lângă recepție fără să mă salute. S-a oprit în fața liftului și a apăsat butonul «sus» de trei ori, deși liftul era deja parcat la parter. Am dus-o eu până la ușa ei și am pus cheia în broască. Înăuntru, aerul condiționat suna ca un tractor vechi. Îmi venea să-i spun ceva, dar n-am găsit. Am coborât. La recepție mirosea a vanilie de la odorizantul pe care l-am cumpărat din Mega Image din Constanța, tocmai ca să acopere mirosul de fum.
Pe la ora nouă seara, femeia aceea, Ioana — așa scria în carte — a sunat la recepție:
— E o doamnă jos la tine. Spune-i că pot coborî.
Am confirmat. Venise o femeie cu părul prins într-o clamă de plastic. Nu părea turistă, nu avea tenul ars de prima zi de soare. A zis doar: «O caut pe Ioana.» I-am cerut să aștepte, am urcat la 214, am bătut la ușă. Ioana a coborât pe scări, nu cu liftul. M-am retras la biroul meu, dar fereastra dă chiar spre curtea interioară, unde sunt șezlongurile și un bazin care miroase a clor toată vara.
Le-am auzit, fără să vreau. Stăteau lângă marginea apei. Vorbeau pe un ton atât de coborât, încât ajungeau până la mine doar fragmente: «l-a găsit pe plajă», «nu-și amintește nimic», «eram asistentă la recuperare». Am ridicat geamul. Nu pentru că n-aveam chef să ascult, ci pentru că mă enerva senzația de a fi părtaș la ceva ce nu mi se explica.
Dimineața următoare am servit două cafea la terasa din față. Ioana stătea la masa din colț cu un bărbat și o fetiță cam de trei ani. Bărbatul avea părul mai lung, tâmple mici de sare, un tricou cu un pește uriaș imprimat pe piept. Fetița mușca din covrig. Ioana ținea în poală un dosar albastru, cu colțurile rupte. Se uita la bărbat cum nu se uită nimeni la un străin. El nu se uita niciodată la ea. Se uita la fetiță.
Am auzit-o:
— Tu ești Andrei. Uită-te la rid. Ți-am cusut eu o cămașă, exact pe bâjbâitul ăla de umăr, acum opt ani.
Bărbatul și-a trecut palma prin părul umed.
— Nu mă cheamă Andrei. Mă cheamă Radu.
Ioana a deschis dosarul. A scos niște hârtii printate. Bărbatul le-a privit ca pe niște felicitări de la cineva căruia nu i-a comandat tort. Am turnat cafeaua încet în cești, am mai rămas câteva secunde. Nu știu de ce — un receptorist învață să fie invizibil, dar în dimineața asta nu puteam.
— Toate astea suntem noi, Andrei. Tu și cu mine. Nunta. Și aici, la primul apartament, chiar în București. Și aici, în port, înainte să pleci cu barca.
Bărbatul a dat pagina mai aproape. A dat ușor din cap, dar nu-i venea. Am văzut cum se uită de la fotografie la Ioana și apoi la fetiță. Fetița a scos un ciripit:
— Tati!
Bărbatul a tresărit, a întors capul. Fetița venea cu mâinile întinse în față, cu covrigul pe jumătate mușcat. El a ridicat-o fără să stea pe gânduri. A pupat-o pe frunte. A râs. Nu era râsul unui om care se preface. Era al unuia care e exact unde vrea să fie.
Ioana a privit scena fără să clipească. A închis dosarul. L-a pus pe masă, cu partea cu scrisul în jos. Și-a rotit o brățară subțire pe încheietură, ceva din plastic transparent, de la vreun concert. Cred că de la Untold, nu m-ar mira. A făcut-o mecanic, de parcă număra zilele.
N-am mai auzit ce și-au spus după. A bătut un vânt cald, dinspre plajă, care a luat șervețelul de pe masă, iar bărbatul l-a prins cu o mână, fără să lase fetița din cealaltă. Am plecat în spate, la mașina de cafea, să scot zațul.
Ioana a făcut check-out în seara aceea. Și-a pus pe tejghea cheia, o sticlă de apă pe jumătate goală și dosarul albastru. Pe etichetă scria cu pix, cu o scriere măruntă: «Căutare Andrei Marin, dispărut în iunie 2020». Lângă nume, o cruciuliță. Am văzut-o doar așa, întoarsă.
— Camera e plătită pentru patru nopți, a zis ea. Mai sunt două. Nu vreau niciun leu înapoi. Nu mai stau.
Am întrebat-o dacă dorește o factură.
— Nu. Am nevoie doar de un taxi spre Constanța. Și să arunci dosarul ăsta undeva. Nu mai am nevoie de el.
Mă uitam la dosar. Ea și-a tras geanta cu banda albastră pe umăr. A plătit? Deja plătise totul. I-am chemat un taxi. Cursa până la gară a costat 78 de lei, am văzut pe ecranul de la telefon când i-am confirmat șoferului prin telefon. Ioana s-a urcat, n-a mai privit înapoi spre plajă.
Am deschis dosarul abia după ce s-a îndepărtat mașina. Prima pagină era o fotografie color, printată acasă. Bărbatul din ea era cel de la terasă, cu zece kilograme mai puțin, dar cu aceeași rid minusculă sub ureche. Sub fotografie, un număr de telefon fix, probabil de la poliția din Mangalia. Un clip de păr prins de fotografie, o factură de telefon. Am pus dosarul în coșul de sub tejghea, peste niște bonuri vechi de la o cramă din Eforie Sud. L-am împins cu piciorul, ca să nu se vadă.
Afară, marea lovea digul ca orice seară de iunie. Am umplut un pahar cu apă plată și l-am golit în orhideea de lângă ușă. A doua zi, femeia de serviciu a golit coșul. Nu m-a întrebat nimic. Eu trecui la alt check-in. O doamnă cu ochelari galbeni care a cerut cameră cu «vedere la piscină, nu la stradă». Am deschis registrul și am notat-o.
Și am tot privit spre bulevard, ca și cum aș mai fi putut vedea geanta aceea cu bandă albastră.
