Ana pusese poza aceea de nuntă pe raftul din hol chiar cu mâna ei, într-o rama pe care o cumpărase din piață, la mezanin, unde iarna mirosea a mandarine coapte prea repede. O punea acolo ca să o vadă în fiecare dimineață, când pleca la farmacie. Acum, în seara aia de ianuarie, rama era strâmbă, ca și cum cineva o mutase și încercase să o pună la loc fără să nimerească unghiul.
— Cui i-ai dat cheile, Sorin? Gata. Să știi că, de acum, între noi nu mai există „noi".
Îi ieșise vocea fără urlet, fără lacrimi în ea, ceea ce o mirase pe ea însăși mai tare decât pe el. De obicei fierbea pe dinăuntru, apoi voia să „vorbească matur", și abia după aceea exploda. Acum parcă îi tăiase cineva firul de la emoții și rămăsese doar concluzia, uscată.
Sorin clipi spre ea de parcă i-ar fi reproșat o vreme urâtă.
— Ana, ce e cu tine acum? E mama, măi. Ea doar… voia să…
— Doar ce? Doar a hotărât că apartamentul ăsta e și al ei? Doar vrea să intre când are chef? Doar o să verifice câtă praf am sub canapea?
Oftă și-și trecu palma peste ceafă — gestul lui clasic de om care se crede nevinovat, dar simte deja că vine plosca.
— I-am dat cheile ca să poată să vină, să ajute, din când în când. Tu ești obosită. Sunt și eu obosit.
Ana râse scurt.
— Tu, obosit. De ce anume, Sorin? De la căldura telefonului în palmă?
Stătea lângă fereastră, cu spatele la bucătărie. Jos, în curte, cele două bătrâne de pe bancă discutau aprins despre gardul viu al vecinului de la parter, de parcă ar fi decis soarta cartierului Mărăști. Cu câteva luni în urmă, Anei îi plăcuse curtea asta — bloc din anii '80, cireș bătrân lângă tomberoane, o viață adevărată de cartier clujean. În seara asta, curtea i se părea un acvariu, iar ea peștele uitat pe raft, fără capac.
Apartamentul îl trăsese ea singură pe umeri. Doi ani fără concediu, fără weekenduri libere, cu ture suplimentare la farmacie, cu rapoarte făcute noaptea, cu cafea în loc de masă caldă și cu veșnicul „mai rabdă puțin". Fusese răzbunarea ei tăcută împotriva tuturor soacrelor lumii, împotriva tuturor „lasă, fato, că ești tânără", împotriva regulii nescrise că-n familie „așa se face". Și acum stătea în apartamentul cel nou — două camere, bucătărie mică, baie fără faianța aia veche, ciobită — și auzea: „i-am dat cheile."
— N-am nimic împotrivă să ajute, continuă Sorin, deja iritat de tonul ei. Dar tu singură ți-ai asumat tot. Creditul, zugrăveala, mobila… Tu ai vrut așa. Eu ce vină am?
— Vină, se răsuci brusc Ana. Vină ai că trăiești cu mine ca un chiriaș și te comporți ca un proprietar. Proprietar e cine plătește, Sorin. Cine gândește, cine decide, cine nu se ascunde după „mama a zis".
Cuvântul „mama" sună ca o parolă străină. Sorin tresări.
— Nu mai începe.
— Am început deja, spuse Ana încet. Pentru că voi ați început primii.
Din antreu se auzi foșnetul unei pungi de plastic — și, ca la comandă, în bucătărie intră Doamna Voicu. Cu mănuși de cauciuc. Cu o cârpă în mână. Cu figura unei femei care nu vine în vizită, ci vine în tură.
— A, întinse ea vocea, văzând-o pe Ana. Ești acasă, mă rog. Bine. Că mă gândeam că v-ați lăsat de tot pe tânjeală aici.
Ana se uită la mănuși și simți cum i se răcește ceva înăuntru. Nici măcar furie — mai degrabă mirare jignită: cum poate cineva să calce atât de ușor peste ce nu e al lui? De parcă avea scris pe frunte „se poate."
— Cum ați intrat? întrebă Ana.
Doamna Voicu își scoase o mănușă dintr-o mișcare, teatral, ca un chirurg înainte de operație.
— Mi le-a dat Sorinel. Ca să pot veni, să ajut. Voi oricum sunteți mereu pe fugă. Și eu, să știi, nu sunt o străină.
— Lui nu-i sunteți străină, rosti Ana atât de calm încât se miră singură. Mie îmi sunteți o persoană care nu locuiește aici. Și acum plecați de aici.
Sorin ridică mâinile.
— Ana, hai că tu…
— Nu „hai că tu", se întoarse Ana spre el. Tu nici măcar nu mi-ai spus.
— Știam că faci scandal.
— Tu l-ai făcut mai devreme, spuse Ana și făcu semn spre cheile invizibile, dar care păreau că zăngăne în aer. Ai ales fără mine.
Doamna Voicu pufni și se duse spre chiuvetă, ca și cum discuția nici n-ar fi privit-o.
— Fato, nu mai face din țânțar armăsar. Am venit să ajut. Aici e… se uită în jur… cam gol. Nici o urmă de căldură, de rânduială. O femeie adevărată în casă, asta e temelia. Voi acum toți munciți, munciți… Dar familia pe ce se ține?
Ana puse geanta pe masă, rar.
— Pe respect, spuse ea. Și pe faptul că nu intri nepoftit.
— Respect? Doamna Voicu se strâmbă. Comic. Acum tu mă înveți pe mine ce e respectul? Eu l-am crescut pe Sorinel singură. Nopți întregi n-am dormit. Iar tu… ai venit pe toate gata făcute și mai deschizi și gura.
Ana râse scurt. Râsul îi ieși uscat.
— Pe toate gata făcute? Își mută privirea spre Sorin. Sorin, spune-i tu. Cât ai pus tu din creditul ăsta?
Sorin strânse din buze.
— Nu-i vorba de bani…
— Ba exact de bani și de onestitate e vorba, îl întrerupse Ana. Pentru că „familia" la voi începe exact acolo unde se termină răbdarea mea.
Doamna Voicu făcu un pas spre Ana, aproape lipit.
— Tu îți iei prea multe libertăți. Apartamentul, mă rog. Banii, mă rog. Bărbatul tău atunci ce mai e? Decor?
— Bărbatul e un om în toată firea, care ar trebui să întrebe înainte să împartă chei, răspunse Ana. Dar, pe cât se pare, asta depășește educația voastră de familie.
Sorin ridică vocea:
— Ajunge! Voi două… ce, sunteți în piață?!
Ana îl privi atent și, deodată, îi trecu un gând prin cap: el nu era între ele. El era de partea ei — a mamei. Voia doar ca amândouă să tacă din gură.
— Sorin, spuse Ana. Ia-i cheile. Acum.
El ezită. Iar ezitarea aia fu mai grăitoare decât orice răspuns.
Doamna Voicu zâmbi, de parcă ar fi câștigat disputa.
— Vezi? Bărbatul din casă decide totul. Iar tu faci teatru aici.
— Decide? încuviință Ana. Bine. Atunci să decidă — cine locuiește aici. Eu sau dumneavoastră.
Sorin păli.
— Ana, mă pui într-o alegere…
— Te pun în fața realității, spuse Ana. Alegerea ai făcut-o când ai dat cheile.
Doamna Voicu își smulse și cealaltă mănușă, o aruncă pe masă, cu partenera ei, și spuse tare:
— Cu tine e clar. Să nu vii mai apoi plângând. Pe unele ca tine viața le învață repede minte.
Ieși, trântind ușa atât de tare că pe perete se clătină rama cea nouă cu poza de la petrecerea de casă nouă. Ana o alesese singură. Sorin zisese atunci: „mie mi-e egal." Iar acum acel „mie mi-e egal" răsuna în capul ei ca o sentință.
Seara, Ana stătea în bucătărie și se uita în ceașca în care ceaiul se răcise de mult. Sorin dădea ture prin cameră, ca o pisică ce simte ploaia dar nu știe unde să se ascundă.
— Chiar vrei să-mi resping mama? întrebă el în cele din urmă.
— Vreau să crești, răspunse Ana. Să avem o casă a noastră, nu o filială a sistemului vostru de familie.
— Tu controlezi mereu totul, se aprinse Sorin. Totul trebuie să fie cum vrei tu. Unde punem dulapul, ce faianță alegem, ce canapea luăm. Chiar și concediul mi-l planifici, ca pe o delegație.
— Pentru că, dacă nu planific eu, nu se întâmplă nimic, ridică Ana ochii spre el. Tu exiști. Nu trăiești. Aștepți să hotărască altcineva. Hotărăsc eu — ești nemulțumit. Hotărăște mama — ești fericit.
— Nu e adevărat.
— Atunci spune-mi, se aplecă Ana înainte. De ce nu mi-ai zis de chei?
Tăcu prea mult.
— Pentru că m-ai fi oprit, scoase el, cu greu.
— Pentru că m-aș fi apărat, răspunse Ana calm. Iar asta te sperie. Ție îți convine când eu rabd.
Telefonul Anei vibră. Mesaj de la o colegă de la farmacie: „Tu unde locuiești, mă rog — cu bărbatul sau cu maică-sa? Iar a pus poze cu apartamentul vostru pe Facebook."
Ana nu înțelese pe moment despre ce era vorba. Deschise — și văzu propria bucătărie. Raftul alb, exact cel pe care îl montase ea cu mâna ei, pentru că Sorin „era obosit". Descrierea: „Le fac ordine copiilor. Ei mereu ocupați, iar curățenia e un lucru sfânt. Femeia din casă contează cel mai mult."
Ceva se rupse în Ana, ca un plastic prea vechi. Ieși în bucătărie — și văzu pe scaun o geantă străină. Televizorul mormăia în cameră. Doamna Voicu era acolo. Din nou. Fără să anunțe. Ca la ea acasă.
— Vorbiți serios? Ana intră în cameră și rămase în prag. Îmi fotografiați casa și postați ca pe o realizare de-a dumneavoastră?
Doamna Voicu se întoarse cu un aer de inocență jignită, de parcă Ana ar fi surprins-o nu în apartamentul altcuiva, ci în propriul suflet.
— Ce e rău? Lumea se bucură. Uite câte aprecieri. Nu arăt ceva străin.
— Străin, rosti apăsat Ana. Al meu. Și faceți asta fără acordul meu.
— Dar Sorinel e de acord, spuse liniștită Doamna Voicu, dând din cap spre dormitor. Uite-l.
Sorin apăru, adormit, în tricoul șifonat, și se strâmbă imediat, ca un om trezit nu de ceas, ci de responsabilitate.
— Ana, hai, nu începe de dimineață…
— De dimineață? Ana aproape că râse. Tu chiar înțelegi ce se întâmplă? Ai dat cheile, o lași să vină, o lași să-mi expună apartamentul ca pe o vitrină a educației tale. E normal asta?
Sorin își frecă fața.
— Ea… vrea binele.
— Binele cui? făcu Ana un pas mai aproape. Al tău — ca să nu gândești? Al ei — ca să comande? Iar eu unde mă duc?
Doamna Voicu interveni tăios, cu ton de stăpână:
— Fato, te gândești prea mult la tine. Așa nu se trăiește în familie. Familia înseamnă că totul e comun.
— Atunci de ce creditul nu e comun? întrebă calm Ana. De ce „comun" e doar acolo unde vă convine vouă?
Sorin izbi cu pumnul în masă, de tresări ceașca.
— Ajunge! Mă umilești!
Ana se uită la pumnul lui și, brusc, nu mai văzu un bărbat, ci un băiat care se preface puternic ca să fie observat.
— Nu te umilesc, spuse ea. Te umilești singur de fiecare dată când te ascunzi după mama.
Sorin înșfăcă geaca.
— Plec. Dorm la ea. Din moment ce aici tu ești singura stăpână.
— Du-te, spuse Ana. Doar nu te preface că e o pedeapsă pentru mine. E ruta ta obișnuită.
Ușa trânti atât de tare de parcă trăsese cineva cu pistolul în apartament. Ana se așeză pe podeaua din antreu, nu pentru că i-ar fi venit să plângă — ci pentru că picioarele o lăsaseră.
După trei zile se întoarse cu flori și zâmbetul vinovat al unui om convins că „un cadou rezolvă orice".
— Ana… hai să nu mai fim supărați, întinse el buchetul. Mi-a fost dor.
Ana nu-l luă.
— Ia-le înapoi. Nu mă cumpăr cu fleacuri.
— Nu-s fleacuri! se aprinse Sorin. Încerc să mă împac.
— Nu, clătină Ana din cap. Încerci să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic. Dar s-a întâmplat. Ai deschis ușa nu doar pentru ea. Ai deschis ușa pentru ideea că eu nu contez aici, dacă asta ați decis voi.
El se lăsă pe canapea, cocoșat.
— Și ce vrei? întrebă el obosit. Să fiu între voi?
— Vreau să fii cu mine, spuse Ana. Dar de mult nu mai ești cu mine. Ești lângă mine. Căldură există, sens nu.
Tăcu vreo două secunde și adăugă, aproape pentru sine:
— Am nevoie de aer.
Așa apăru în viața ei o săptămână la Sovata, prin firma unde lucra soră-sa, cuvântul „concediu" pe care nu-l putea rosti fără un strop de vinovăție. Sorin jură că a înțeles totul, că nu mai vin vizite pe furiș, că a luat cheile înapoi, că mama „se mai calmează". Ana asculta și simțea: vorbește corect, dar pe dinăuntru e gol.
În autocar se uita pe geam la câmpurile întunecate ale Transilvaniei și se gândea că o căsnicie nu înseamnă verighete și poze de la nuntă. Înseamnă ca omul de lângă tine să nu te vândă în fărâme. Iar la ea totul fusese exact așa — fărâme: chei, vizite, poze, „ajutor", sfaturi, mâini străine printre lucrurile ei. Fărâme care-i mâncau, zi de zi, o bucată din liniște.
A treia zi la Sovata, Ana se prinse cu un gând: era prima dată de multă vreme când nu mai aștepta să apară cineva la ușă fără să sune înainte. Prima dată când adormea liniștită. Și asta era mai înfricoșător decât orice ceartă — pentru că însemna: fără Sorin îi era mai ușor.
La întoarcere, își luă o cafea de la automatul din stația de autocar din Cluj, stătea printre oamenii cu genți și pachete și simți, brusc, o neliniște ciudată — nu ceva mistic, doar teama obișnuită a vieții, când totul e prea liniștit.
Coborî din taxi lângă bloc, seara târziu. Liftul iar nu mergea, trebui să tragă valiza pe scări. Pe palier mirosea a mâncare de pisică și a friptură străină. Ana scoase cheile din obișnuință, se apropie de ușă — și rămase pe loc.
Ușa nu era încuiată. Era doar întredeschisă.
Împinse ușa cu vârful pantofului, fără să pună mâna pe clanța pe care oricine o putea fi atins în ultima oră. Înăuntru, liniște — dar nu liniștea aia goală de apartament pustiu, ci liniștea grea, de după ceva. Lumina din bucătărie era aprinsă. Pe hol, pe podea, zăcea una din geamantanele soacrei, deschisă, cu prosoape de-ale Anei îndesate deasupra hainelor ei.
— Sorin? strigă ea, cu vocea ceva mai puțin fermă decât și-ar fi dorit.
Nimeni nu răspunse. În schimb auzi, din dormitor, un plânset — nu de femeie adultă, ci scâncetul acela ridicol, teatral, pe care numai Doamna Voicu îl putea produce la comandă. Ana intră. Sorin stătea pe marginea patului, cu capul în mâini. Doamna Voicu, în capot, cu o compresă la tâmplă, gemea cu ochii ațintiți spre ușă, verificând parcă dacă publicul a sosit.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Ana, cu geanta încă pe umăr.
— Mama a căzut, mormăi Sorin fără s-o privească. Voia să… aducă niște lucruri de-ale ei. A alunecat pe covor.
— Am zis eu că trebuia să mă mut aici demult, gemu Doamna Voicu. Uite ce mi s-a-ntâmplat, singură, la vârsta mea…
Ana se uită la geamantanul de pe hol, la prosoapele ei îndesate ca și cum ar fi fost deja o marfă de împachetat, apoi la Sorin, care nu ridica ochii.
— Ai adus-o să se mute, spuse Ana. Cât am fost eu plecată.
Sorin tăcu, ceea ce era răspunsul cel mai clar dintre toate.
Ana nu ridică vocea. Nu mai avea sens s-o ridice. Puse geanta jos, încet, lângă geamantanul soacrei, și spuse:
— Chemați salvarea, dacă vă doare cu adevărat ceva. Eu mă duc să fac un telefon.
Ieși pe balcon, singurul loc din apartament unde încă simțea că aerul e al ei. Formă numărul unui coleg de la farmacie, căsătorit cu un notar, și-i ceru numărul biroului. A doua zi, la ora opt fix, era în fața notarului cu actele de proprietate — apartamentul era pe numele ei, cumpărat cu creditul ei, semnat doar de ea încă de la început, pentru că așa ceruse banca, având în vedere venitul stabil de la farmacie. Nu trebuia să schimbe nimic în hârtii. Trebuia doar să folosească ce era deja acolo.
Ceru o copie legalizată a extrasului de carte funciară și, din biroul notarial, sună la firma de yale. În aceeași după-amiază, un bărbat cu o geantă de scule schimbă broasca de la ușa de-acasă, în timp ce Sorin era la serviciu. Ana stătea lângă el, cu telefonul deschis la aplicația băncii, unde tocmai virase suma rămasă din creditul comun al lui Sorin — cei nouă mii de lei pe care el îi datora pentru mobila din living, cumpărată „pe din două" cu doi ani în urmă — direct în contul lui, până la ultimul leu. Nu-i mai datora nimic. Nici el ei.
Puse cheile noi într-un plic, alături de un bilet scris de mână: „Lucrurile tale sunt în geamantanul din debara. Restul e la mine." Îl lăsă la administrator, cu rugămintea să i-l predea lui Sorin când vine.
Peste două zile, sună soneria. Ana se uită prin vizor. Sorin stătea pe palier, cu o cheie veche în mână, pe care încerca s-o bage în broască fără s-o nimerească, de vreo trei ori. Lângă el, Doamna Voicu, cu o cutie de carton în brațe, îi arunca priviri nervoase spre ușă, ca și cum aceea ar fi trebuit să se deschidă singură din respect pentru vârsta ei.
Ana nu deschise. Se așeză la masa din bucătărie, unde ceaiul abia turnat abureau încă, și ascultă, câteva minute, cum cheia lovea inutil metalul broaștei noi. Apoi zgomotul încetă. Auzi vocea soacrei, înfundată prin ușă: „Vezi, ți-am spus eu că nu trebuia să-i dai cheile ei." Apoi pași care se îndepărtau pe scări, tot mai rar, tot mai stins.
