Andrei Popescu își aranja butonii de la manșete, cu o satisfacție rece. Restaurantul „Palatul Primăverii” din inima Bucureștiului gemea de invitați. Totul fusese plătit până la ultimul detaliu — de la florile albe de Portocală aduse din Sicilia, până la cvartetul de coarde care cânta valsuri vieneze. Un fotograf se strecură printre mese, iar Andrei îi oferi un zâmbet exersat. Era ziua lui. La treizeci și opt de ani, fondatorul celui mai agresiv lanț de service-uri auto din țară urma să se însoare cu Iulia Dobrescu, fiica unui dezvoltator imobiliar.
Printre invitați, șoaptele curgeau ca șampania. Toți știau povestea. La douăzeci de ani, Andrei era un băiat sărac din Galați, cu mâinile pline de vaselină, care visa la motoare. Iar Diana, pe atunci proaspătă absolventă de Litere, plătea chiria garsonierei dintr-un cartier-dormitor corectând teze noaptea, la lumina unui veioze chinezești. Ea îi spunea în fiecare seară, la ora două, când el venea epuizat: „O să reușim. Tu doar nu te opri.”
Dar succesul nu i-a adus și recunoștință. Prima mașină de lux, un Audi negru, venise la pachet cu petreceri până dimineața și nopți în care Diana îl aștepta cu cina pe masă. Iar la o lună după ce a semnat primul contract mare, Andrei a pus pe măsuța de cafea plicul cu actele de divorț. Nici măcar nu s-a așezat să vorbească. Și-a aprins o țigară, s-a uitat pe fereastră și i-a aruncat: „Am depășit povestea asta studențească. Tu meriți pe cineva stabil, iar eu… eu nu mai am loc într-o garsonieră de 30 de metri.”
Acum, în seara nunții, Andrei se aplecă spre cavalerul de onoare și șopti satisfăcut: „Sunt curios dacă o să vină. Parcă o văd intrând cu vreo rochie ieftină, încercând să zâmbească. O să fie diferența clară. Am câștigat eu.”
Dar Diana nu și-a petrecut anii aceia plângând după el.
Un vuiet încet traversă salonul când o limuzină argintie opri chiar în fața covorului roșu. Diana coborî întâi. Purta o rochie verde-smarald, care îi curgea pe corp ca apa, iar părul, prins într-un coc lejer, îi scotea în evidență linia gâtului. Nu era o femeie care încerca să demonstreze ceva. Era o femeie care deja demonstrase.
Lângă ea apăru un bărbat înalt, cu tâmple puțin cărunte și o ținută impecabilă. Și, cel mai important, de mâna Dianei se ținea un băiețel de vreo cinci ani. Avea niște ochi căprui, imenși, în care lumina candelabrelor se reflecta ca în două castane proaspăt spălate.
Flautul de șampanie alunecă din mâna lui Andrei și se sparse pe marmură. Sunetul sticlei tăie aerul, făcând să se întoarcă zeci de capete. Zâmbetul lui încremeni. I se trase fața, iar cravata parcă îl strânse deodată, deși era perfect înnodată.
Își croi drum prin mulțime cu o grabă care friza nepolitetea. Ajunse lângă ea cu inima bătându-i în gât, dar forțând o aparență de control.
— Diana. Nu credeam c-ai să vii, spuse el cu o voce pe care vru s-o facă ironică, dar care sună doar răgușit.
Ea îl privi liniștită, fără urmă de ranchiună pe chip, ceea ce îl derută și mai tare.
— Felicitări, Andrei. Frumoasă petrecere.
Privirea lui alunecă imediat spre copil. Băiatul îi întoarse o căutătură curioasă, fără sfială.
— Cine… cine e?
Diana ridică o sprânceană, ușor amuzată. Se aplecă elegant și îi aranjă băiatului gulerul cămășii, un gest cald, domestic.
— Dragul meu, vrei să te prezinți domnului?
Copilul îl măsură pe Andrei de sus până jos, cu o seriozitate de om mare, apoi rosti clar, cu o voce subțire dar fermă:
— Bună seara. Mă numesc Luca.
Andrei simți cum i se taie respirația. Ochii ăia. Nu erau doar niște ochi căprui oarecare. Erau ochii tatălui său, pe care îi văzuse în oglindă toată viața. Pomeții. Modul în care copilul își înclina ușor capul când asculta.
Mireasa, Iulia, observă scena de la distanță. Își văzu logodnicul alb la față, lângă o femeie superbă și un copil. Ceva nu era în regulă. Porni spre ei, dar un grup de prieteni i se puseră în cale, felicitând-o.
— Andrei, spuse Diana coborând vocea, un ton intim care contrasta cu zgomotul rece al petrecerii. Ai vrut să mă vezi „învinsă”. Ai vrut să prezinți trofeul în fața celei care te-a iubit când nu erai nimeni. Să știi că n-am niciun interes să-ți stric nunta. Am venit doar pentru că Luca a vrut să vadă cine ești.
— Ce vorbești? bâigui el. Cine…
— E fiul tău, Andrei.
Cuvintele căzură ca o ghilotină. Chiar în acel moment, viorile tăcură, lăsând o liniște suspectă în care sunetul respirației lui Andrei părea un fluierat de ceainic.
— E… imposibil. Tu… tu nu mi-ai spus niciodată…
— Ți-am lăsat trei mesaje în săptămâna în care am aflat că sunt însărcinată, îl întrerupse Diana, fără să ridice tonul. Nu mi-ai răspuns la niciunul. I-ai spus secretarei tale să mă „tragă pe lista neagră”, ca pe un furnizor deranjant. Am venit la biroul tău. M-a dat afară bodyguardul, la ordinul tău expres. Ai vrut să ștergi trecutul cu buretele. Ei bine, trecutul a crescut.
Luca trase de mâneca mamei sale.
— Mami, domnul ăsta chiar e tata? se auzi vocea lui nevinovată.
Andrei făcu un pas înapoi, dezechilibrându-se. Un chelner îl ocoli la limită cu o tavă cu flute.
— Trebuie să vorbim, șopti el, transpirat. Nu poți să faci așa ceva în mijlocul nunții mele.
— N-ai înțeles nimic, replică Diana, aproape compătimitor. Nu vreau nimic de la tine. Nu vreau pensie alimentară, nu vreau zile de vizită, nu vreau să-i dai numele tău. Luca a vrut să-și vadă tatăl. Atât. I-am promis c-o să-i arăt cine ești, ca să n-aibă iluzii. Și acum, dragul meu… îl văzu pe tatăl tău dând înapoi când a aflat că exiști.
În ochii bărbatului înalt care o însoțea pe Diana se citi o solicitare mută, protectoare. Îi întinse mâna, iar Diana i-o strânse. Inelul de logodnă de pe degetul ei sclipi sub lumina caldă.
Andrei simți cum toată sala se rotește. Iulia ajunse, în sfârșit, lângă el, în rochia ei vaporoasă, cu o expresie de panică controlată. Îl apucă de braț, cu unghiile înfipte în stofa scumpă a smochingului.
— Andrei, cine e femeia asta? Și cine e copilul?
Diana o privi pe mireasă cu o eleganță glacială.
— Fosta soție, spuse ea simplu. Și fiul pe care domnul Popescu a decis că nu merită să-l cunoască. Sărbători fericite.
— E o minciună! strigă Andrei, prea tare, atrăgând toate privirile. E un șantaj ordinar! Vrea să-mi distrugă reputația. Nu există nicio dovadă!
Diana nu se clinti. Scoase din geanta de mână, cu un calm teribil, un plic subțire. Îl scoase dinăuntru, încet, lăsându-l pe Andrei să vadă o fotografie uzată. Era o poză alb-negru, făcută la petrecerea de 30 de ani a bunicii lui Andrei, în sufrageria de la Galați. În fotografie, ochii lui Andrei, la aceeași vârstă fragedă, erau identici cu cei ai lui Luca.
— Am vorbit cu un genetician când Luca avea un an, zise Diana, punând poza pe masa cea mai apropiată, printre tacâmurile de argint. Am prelevat ADN din firele de păr rămase pe peria ta veche, pe care le păstrez într-o cutie. Nu, n-o să fac spectacol să te oblig la un test acum. Dar știi în adâncul tău că n-aș veni aici cu o minciună. Eu nu-s tu.
Iulia smulse mâna de pe brațul lui Andrei. Fața îi era o mască de furie și umilință. În spatele lor, socrul său, puternicul Radu Dobrescu, se ridicase în picioare și înainta amenințător.
— Ce-i cu circul ăsta, Popescu? mârâi el. Ai un copil și n-ai spus nimic?
— Nu e… adică eu n-am știut…
— Ba ai știut, îl corectă Diana, pentru ultima oară. Ai ales să nu știi. E diferența între un bărbat și un laș.
Luca, plictisit de tensiunea pe care n-o înțelegea pe deplin, își trase mama de rochie.
— Mami, putem să mergem acum? Mi-e foame și tu ai promis înghețată după ce-l vedem pe domnul.
Diana îi zâmbi larg, cu acea căldură care nu se adresa deloc lui Andrei, și îl luă de mână.
— Sigur, iubire. Mergem la înghețată. Spune-i „la revedere” domnului.
Băiatul făcu o mică plecăciune politicoasă, exact cum îl învățase mama lui, apoi se uită la Andrei o ultimă dată, cu o curiozitate care deja se stinsese. Pentru Luca, „domnul” era deja o amintire neinteresantă, o bifă pe o listă.
Andrei rămase în mijlocul salonului, cu smochingul brusc șifonat și un gol în piept pe care toate afacerile de succes nu-l puteau umple. Iulia se răsuci pe tocuri și o șterse înspre grupul domnișoarelor de onoare, șuierând ceva despre anulare. Viitorul socru îl măsura cu o privire care însemna un singur lucru: asocierea era moartă.
Iar Diana ieși pe ușile mari, de sticlă, ținându-și fiul de mână și sprijinindu-se de brațul bărbatului de lângă ea. Valul de aer rece al toamnei bucureștene o izbi plăcut pe față. În spatele ei, petrecerea se transforma încet într-un teatru al șoaptelor și al acuzațiilor. În față, luminile orașului pâlpâiau printre frunzele castanilor bătrâni.
Diana se opri o clipă, inspiră adânc aerul nopții și simți cum ultimele rămășițe ale trecutului se desprind de ea, ușoare ca fumul. Nu avea nevoie de răzbunare. Avea nevoie doar de o ultimă privire limpede asupra omului care călcase în picioare tot ce primise vreodată, pentru ca fiul ei să știe, cu certitudine, de ce merită să fie altfel.
