Mă numesc Corina, și în urmă cu doi ani mă măritam cu Andrei — bărbatul pe care-l iubeam mai mult decât pe oricine pe lumea asta. Are o mamă care vindea zarzavaturi în piața din Galați, niște mâini crăpate de la lădițele de cartofi și un fel de a te privi care pe mine m-a dat pe spate din prima: drept în ochi, fără să clipească, fără să-și ceară scuze că există.
Ai mei sunt altfel. Tata are o firmă de transport, mama — un salon de cosmetică pe Strada Domnească. Când le-am spus că mă mărit cu băiatul unei vânzătoare din piață, tata a pus furculița jos și a întrebat: „Fată, tu știi ce-nseamnă să vină lumea la nuntă și să vezi două feluri de oameni la aceeași masă?” Mi-a răspuns singur: „N-o să meargă.”
Am ținut-o pe-a mea. Andrei era inginer constructor, un tip tăcut, cu o tărie pe care ai mei n-o pricepeau — pentru că ei măsurau oamenii în leasinguri la mașini și vacanțe în Grecia. Când ne-am logodit, mama lui mi-a spus cu glasul ăla domol, de femeie care-a împins toată viața o căruță invizibilă: „Corina, eu n-am ce să-ți dau. Dar Andrei ăsta… el e tot ce-am avut mai bun.”
Trei luni am trăit cu un nod în gât, pentru că știam ce urmează.
Cu o seară înainte de nuntă, am sunat-o pe mama lui Andrei. Vocea îi tremura, deși încerca să pară liniștită: „Corina dragă, mâine vin. Numai că… rochia mea e cam veche. Să nu-ți fie rușine cu mine.” Am închis telefonul și-am stat în balconul apartamentului de pe Faleza Dunării, uitându-mă la vapoarele de croazieră și simțind cum mi se strânge stomacul. Nu de rușine. De furie. Pentru că știam exact ce-o să facă neamurile mele.
Și chiar așa a fost.
Biserica Sfântul Nicolae din centrul vechi era plină. Eu intram pe brațul tatălui meu, în rochia albă cumpărată de la un atelier din București — șapte mii de lei, două luni de modificări, voal cât jumătate de culoar. Mă simțeam ca un pachet frumos ambalat, nu ca mine. În stânga, lângă altar, am văzut-o.
Stătea dreaptă, cu poșeta aia de piele roasă la colțuri și rochia verde. O rochie simplă, cu mâneci trei sferturi, ușor decolorată la umeri. Mâinile și le ținea împreunate în poală — dar nu umil, ci exact așa cum ții o unealtă pe care te poți baza.
Și atunci i-am auzit.
Mătușa mea, Lucreția — două brățări de aur la fiecare mână, pălărie cât roata de la Dacie — șoptea cu vară-mea: „Uită-te la asta. Vai de capul nostru, la nunta nepoată-mii vine femeia de la tarabă cu rochia aia de-acum douăzeci de ani.” Altcineva a râs pe înfundate. Cineva din spate a spus mai tare decât ar fi trebuit: „Păcat de băiat, săraca…”
Am simțit cum mi se încălzește ceafa. Rochia mea de mireasă, dintr-odată, mi s-a părut ridicolă. Dantelă, perle cusute manual, un voal în care mă puteam înfășura de trei ori — și pentru ce? Ca să acopăr niște oameni care vorbeau în șoaptă despre femeia care crescuse singură bărbatul cu care urma să-mi petrec viața.
Preotul a terminat rugăciunea de început. S-a făcut liniștea aia mare, de dinaintea jurămintelor. Și atunci m-am întors.
Nu știu dacă v-ați întors vreodată pe tocuri de doisprezece centimetri într-o rochie de mireasă cu trenă de un metru și jumătate, dar vă spun că nu-i ușor. Am traversat biserica fără să mă uit la nimeni altcineva. Oamenii au început să se foiască. Tata a făcut un pas în față, dar l-a oprit Andrei cu o mână pe braț — știa, cred, deja ce-am de gând.
M-am oprit fix în fața ei. Mama lui Andrei s-a uitat la mine cu ochii ăia blânzi, în care se vedea o viață întreagă de dimineți la ora patru, de lăzi descărcate pe ploaie, de nopți în care număra mărunțișul să vadă dacă ajunge de o carte pentru băiat.
Am luat-o de mână și m-am întors cu fața spre tot neamul meu.
— Ia uitați-vă, le-am spus. Vedeți rochia asta? În rochia asta femeia de lângă mine l-a născut pe Andrei. În rochia asta l-a dus la grădiniță, la școală, la liceu. Rochia asta a văzut mai multă iubire decât toate poșetele voastre de firmă la un loc.
Biserica a încremenit. Lucreția și-a închis gura cu un pocnet sec. Vară-mea s-a făcut roșie ca un bujor. Iar eu am continuat, pentru că nodul ăla din gât pe care-l aveam de trei luni voia afară:
— Femeia asta și-a petrecut douăzeci și șapte de ani fără concedii, fără rochii noi, fără să se plângă vreodată. A muncit în piață iarna, când toți stăteam la căldură, și vara, când nouă ni se părea prea cald să ieșim din casă. Și voi ce faceți? Șopțiți.
Am făcut un pas spre strana unde stăteau ele.
— Dacă aveți vreo problemă cu rochia asta, atunci aveți o problemă cu mine. Și atunci poate nu mai are sens să rămâneți la nuntă.
Am lăsat cuvintele să atârne acolo, sub candelabrul bisericii, între icoane și mirosul de tămâie. Apoi m-am întors către mama lui Andrei, care plângea — dar nu cu suspine, nu cu dramă, ci cu lacrimi care-i curgeau liniștit pe obraji, de parcă se topise ceva înăuntru ce stătuse înghețat ani de zile.
— Vă mulțumesc, i-am spus încet, doar pentru ea. Pentru că mi l-ați dat pe Andrei. Și pentru rochia asta. E mai frumoasă decât orice am văzut eu vreodată.
M-a strâns de mână atât de tare, încât mi-a lăsat urme pe piele. Urme pe care le-am privit toată seara, în timp ce Lucreția mânca sarmale fără să scoată o vorbă, iar tata dansa cu mine și-mi șoptea: „Ai făcut bine, fată. Iartă-mă.”
La miezul nopții, când restaurantul „Casa Domnească” era plin de fum de la artificii și lumea se încălzea la dans, am văzut-o pe mama lui Andrei lângă fereastră. Se uita la rochia ei verde în reflexia geamului — nu cu rușinea de dimineață, ci cu o liniște pe care n-o mai văzusem la ea. O liniște de om care, pentru prima dată, nu-și cerea scuze că există.
Am ieșit pe terasă. Dunărea lucea în întuneric. Andrei ne-a adus două pahare de vin fiert, fiindcă era noiembrie și se lăsase frigul. Am stat acolo, amândouă, fără să vorbim. La un moment dat și-a scos pantofii — niște pantofi comozi, cu talpă joasă, probabil singura pereche pe care o avea — și i-a pus lângă balustradă.
— Mâine mă duc la piață, mi-a spus deodată. Am orez de vândut. Vinerea e zi bună pentru orez.
A râs. Am râs și eu. Și în râsul ăla au încăput toate: biserica, neamurile mele, rochia verde, și liniștea asta nouă pe care o câștigaserăm amândouă fără să știm că ne trebuia.
