Mă sunase Andrei marți seara, pe la nouă și ceva. Tocmai terminasem de aranjat o mostră pentru un client din Brașov și mă gândeam cum să-i spun că bugetul nunții cam scârțâie pe la colțuri. Voia să vorbim despre mama lui.
— Ioana, tu știi că mama n-are prea mulți bani, nu? Adică, ea vine, normal, dar rochia… știi tu.
Am lăsat foarfeca jos și m-am așezat pe marginea biroului.
— Andrei, ce mă interesează pe mine rochia? Vine mama ta și gata.
Nu mi-a răspuns imediat. A oftat doar, genul ăla de oftat pe care-l cunoști când omul vrea să spună mai mult și nu poate. Mi-a povestit că doamna Adina lucrează de douăzeci de ani la o tarabă de legume în Piața Obor. Că l-a crescut singură, curățând țelină pe ger și vânzând castraveți vara, la 40 de grade. Că în viața ei n-a avut mai mult de trei perechi de pantofi odată.
Și atunci, brusc, mi s-a făcut rușine. Rușine de mine, de părinții mei cu vilele lor din Pipera, de rochia mea de mireasă care costa cât un an de chirie într-un apartament din Drumul Taberei. Rușine că n-am întrebat-o niciodată cum se simte, dacă are nevoie de ceva, dacă vrea să mergem împreună să-și aleagă ceva.
Au trecut trei luni într-un vârtej. Invitații, aranjamente florale, meniuri, cearta cu nașa că nu-i place culoarea fețelor de masă. În tot hărmălaia aia, de fiecare dată când o sunam pe doamna Adina, îmi spunea același lucru: „Eu sunt bine, draga mea, nu-ți face griji pentru mine”.
Sâmbătă dimineața, la Biserica Sfântul Nicolae din Centrul Vechi, am ajuns prima. Voiam să văd totul, să-mi liniștesc mâinile care tremurau pe volanul mașinii. Tata îmi aranja trena, mama îmi ștergea un fir de praf inexistent de pe umăr.
Și atunci am văzut-o pe doamna Adina, coborând dintr-un autobuz 311. Purta o bluză verde, simplă, de un verde spălăcit de atâtea spălări, și o fustă neagră care nu prea se potrivea cu nimic. Ținea în mână o poșetă mică, de piele, din aia pe care o vezi prin vitrinele second-hand-urilor din Colentina.
Pe treptele bisericii, două mătuși de-ale mele își aranjau pălăriile cu boruri largi.
— Ai văzut-o? Asta e mama mirelui? șopti una dintre ele, destul de tare încât să audă jumătate din curtea bisericii.
— Păi n-avea și ea ceva mai… adică, pentru propria nuntă a băiatului…
Mi s-a făcut negru în fața ochilor. Nu de furie — furia a venit mai târziu — ci de o tristețe rece, adâncă, care mi-a urcat din stomac și mi-a blocat aerul. Doamna Adina stătea lângă ușa bisericii, cu mâinile încrucișate pe poșetă, cu umerii ușor aduși în față. Zâmbea — un zâmbet subțire, fragil, pe care-l pui când vrei să arăți că ești bine, dar înăuntru ți s-a strâns totul ghem.
Fix în momentul ăla, un porumbel s-a pișat pe pălăria mătușii mele Lucica. N-am să mint, mi s-a părut un semn divin.
Am respirat adânc. Am simțit cum tata mă trage ușor de braț, să intrăm în biserică, dar eu m-am desprins și am pornit direct spre doamna Adina.
Pașii mei sunau ciudat pe lespezile de piatră. Lumea s-a întors. Mătușile cu pălării, verii din provincie, foștii colegi de liceu ai lui Andrei — toți se uitau la mine, mireasa, cum traversez curtea fără zâmbetul standard de nuntă.
M-am oprit în fața ei.
— Doamna Adina.
A ridicat privirea și am văzut ceva ce n-o să uit niciodată: teama. O teamă de animal hăituit. Se aștepta să-i spun ceva urât. Poate aceleași vorbe pe care tocmai le auzise.
Am luat-o de mână. Avea degetele aspre, crăpate de la atâta apă rece și lăzi de zarzavat. Mirosea a săpun simplu, din ăla de rufe.
— Bluza asta verde… am văzut pozele vechi cu dumneavoastră. De când era Andrei mic. E aceeași, nu?
A înghițit în sec și a dat să spună ceva, dar eu am continuat, mai tare, cât să mă audă toți:
— E superbă. Vă mulțumesc că ați purtat-o și astăzi. Pentru mine înseamnă enorm.
Biserica s-a făcut dintr-odată liniștită. Genul ăla de liniște în care auzi cum trosnesc lumânările.
— Ați crescut un om întreg, doamnă Adina. Singură, cu mâinile astea. Și uitați-vă la el — l-am arătat pe Andrei, care stătea în pragul bisericii, cu cravata strâmbă și ochii roșii — e cel mai bun om pe care-l cunosc. Și e așa datorită dumneavoastră.
Vocea mi s-a frânt puțin, dar am mers mai departe:
— Pe mine nu mă interesează ce rochie purtați. Mă interesează că de mâine o să faceți parte din familia mea. Și eu, în fiecare zi, o să încerc să fiu măcar pe jumătate femeia care sunteți voi.
M-am aplecat, i-am sărutat mâna — mâna aia crăpată, cu unghiile scurt tăiate și o cicatrice veche pe degetul mare. Am simțit cum îi tremură pielea sub buzele mele.
Când m-am ridicat, doamna Adina plângea. Fără zgomot, lacrimile îi curgeau pe obraji și cădeau pe bluza verde, formând pete mici, mai închise la culoare. Pete care spuneau mai mult decât orice cuvânt.
Nu s-a șters la ochi. A rămas așa, dreaptă, deodată mai înaltă cu zece centimetri. Umerii nu mai erau aduși. Mâinile nu mai țineau poșeta aceea uzată ca pe un colac de salvare.
Din spate, am auzit-o pe mătușa Lucica trăgându-și nasul. Zgomotos. Deranjant. Exact cum te aștepți.
Am intrat în biserică împreună, braț la braț. Andrei ne aștepta lângă altar și când ne-a văzut, a izbucnit în plâns — așa, ca un copil, fără să-i pese de cei o sută douăzeci de invitați care se holbau. L-am certat mai târziu, în glumă, că mi-a stricat machiajul, pentru că m-a făcut și pe mine să plâng.
După cununie, la restaurantul de pe malul Dâmboviței, am dansat toți trei: eu, Andrei și doamna Adina. Un vals târât, stângaci, în care călcam unul pe altul și râdeam ca trei idioți.
La miezul nopții, m-am descalțat și mi-am lăsat pantofii de mireasă — niște pantofi crem, cu toc cui, care mă costaseră mai mult decât salariul minim pe economie — sub masa doamnei Adina. Când i-a găsit dimineață, mi-a trimis un mesaj: „Ioana, ți-ai uitat pantofii”. I-am răspuns: „Nu i-am uitat. Sunt ai dumneavoastră. Să-i purtați sănătoasă”.
Trei săptămâni mai târziu, am primit o poză pe WhatsApp. Doamna Adina, la tarabă, în Piața Obor, cu pantofii mei crem în picioare. Cântărea o ladă de roșii. Zâmbea.
E setată acum ca fundal pe telefonul meu.
