Ştefan s-a întors din armată și s-a angajat mecanic la Depoul CFR din Braşov. Într-o seară, după schimb, a rămas să ajute un coleg cu o locomotivă și a întâlnit-o pe Anca, o fată subţire, cu părul scurt vopsit roşcat, care lucra la biroul de dispecerat. Purta o eşarfă de mătase legată lejer la gât şi avea un râs scurt, sacadat, care părea că taie aerul.
Maică-sa, tanti Maria, a aflat de ea abia când Ştefan a venit acasă, la ţară, în Vrancea, sâmbătă dimineaţa, şi i-a spus că se însoară.
— Ştefane, tu ai înnebunit? O cunoşti de două luni. Nici nu ştii cum spală o cămaşă, şi tu vorbeşti de cununie — a pus mâinile în şold, privindu-l cu îngrijorare.
El a râs, muşcând dintr-o pâine caldă.
— Mamă, dacă stau s-o cunosc până la capăt, îmi ies pensia şi-un reumatism. Lasă-mă să trăiesc.
Vecina lor, Ioana, o fată înaltă, cu părul prins în coadă și mâinile crăpate de la muls, stătea rezemată de portiţă vorbind cu tatăl lui Ştefan despre nişte pompe de apă stricate. Când a auzit vestea, a strâns mai tare maneta porţii, dar n-a zis nimic. Şi-a văzut de drum.
Anca i-a cucerit pe toţi când a adus-o prima dată în sat. Coborâse din tren la Mărăşeşti cu pantofi cu toc cui, care se afundau în pietrişul din faţa gării. Era încordată, vopsită strident pentru lumina aceea blândă de septembrie, cu o geantă de piele pe umăr. Bătrânele din sat au privit-o pe sub mâini, iar mama Mariei, la o ţuică fiartă, i-a şoptit fetei sale:
— Nu te mai uita după el, Ioano. Nu e din ogorul lui. Boaba aia nu se coace la umbra noastră.
Aşa a şi fost. Primul an la Braşov, Ştefan era fericit. Repara osii, câştiga decent, iar Anca lucra în continuare la dispecerat. Îi plăcea oraşul, agitaţia, cafenelele din Centrul Vechi. Satul Vrâncenesc al lui Ştefan o irita. Când mergeau acolo, ea stătea pe prispă, cu telefonul în mână, plictisită. Mânca tot ce-i punea mama Maria în farfurie, dar când soacră-sa a rugat-o s-o ajute la plivit roşiile, Anca a refuzat-o tăios:
— Nu mă aplec, nu mi-e obiceiul. Pentru asta îl am pe Ştefan.
Bătrâna n-a mai zis nimic. Apoi, în fiecare duminică, când pleca înapoi la Braşov, Ştefan încărca în portbagaj bidoane de brânză, ouă, zacuscă. Într-o seară, descărcând mâncarea în apartamentul lor de lângă gară, Anca a izbucnit:
— Lasă-le acolo. Au cămară plină. Noi le facem o favoare că le consumăm proviziile, nu stau să putrezească.
— Este muncă, Anca. Multă muncă — a spus el încet, cu o cutie de gogonele în braţe.
— Şi-au ales-o. E problema lor. Tu eşti singurul lor copil, nu? E normal să te ajute.
Atunci Ştefan a lăsat cutia pe masă şi a ieşit pe balcon. De atunci, când mergeau în Vrancea, nu mai venea acasă cu bagaje. Venea cu mâinile goale. Anca a observat repede şi, curând, a început să rămână acasă, pretextând că e obosită sau că are migrene. Când a rămas însărcinată, n-a mai călcat deloc prin sat.
După ce s-a născut băiatul, Rareş, Anca l-a lăsat pe mâna mamei ei, care stătea la două străzi distanţă. Ştefan făcea naveta singur. Mergea la ţară sâmbăta, repara gardul, tăia lemne, mergea la Ioana după lapte de capră pentru copil. Fata îşi deschisese o mică fermă de capre şi făcea nişte caşcavaluri maturate, cu gust de alună. Îi vindea lui Ştefan un bidon de lapte de trei ori pe săptămână, iar mama lui îi pregătea din nou pachete. El refuza, dar ea îl certa:
— Ia-le, măi băiete. Pentru copil. Şi pentru tine, că eşti numai os.
Părinţii Ancăi veneau rar la sat. Aduceau cutii de ciocolată şi cafea solubilă, stăteau stingheri pe marginea pătulului, iar mama Maria le mulţumea cu pâine coaptă pe vatră. Rareş creştea frumos, dolofan, liniştit. Ştefan simţea însă că se înstrăinează de Anca. Ea slăbise mult, se întorcea târziu, vorbea tăios. Într-o seară de noiembrie, când a ajuns acasă ud până la piele pentru că venise cu trenul de marfă, Ştefan a găsit-o machiată, gata de ieşit, deşi Rareş era la ea acasă, cu părinţii ei.
— Unde pleci?
— La o degustare de vinuri cu colegii. Ce-i cu aerul ăsta de procuror?
— Aerul meu e de om care munceşte doisprezece ore pe zi. Cine e?
Ea s-a uitat la el, şi-a tras poşeta pe umăr şi i-a spulberat viaţa din prag:
— E cineva care nu miroase a fier vechi şi a balegă. Un profesor de la cursurile de contabilitate. Stai liniştit, nu mai dorm aici.
Ştefan a rămas singur în hol, cu o baltă de apă sub bocanci. Divorţul a fost rapid, tăios, ca tot ce făcea Anca. Nu a cerut bani mulţi, doar apartamentul. Voia să rămână în Braşov cu profesorul ei. Ştefan s-a întors definitiv în satul natal. S-a angajat la un service agricol, repara tractoare.
Singurul lucru care-l ţinea în viaţă era Rareş. Mergea la Braşov în fiecare weekend. Îl lua din parc, îi aducea brânză de capră şi mere din livadă. Într-o sâmbătă, l-a luat pe Rareş cu trenul la ţară. Băiatul avea acum cinci ani. Au intrat pe poarta fermei Ioanei. Ea, cu mânecile suflecate, clătea nişte forme de silicon. Părul îi scăpase din coadă, ochii verzi i se luminaseră când i-a văzut.
— Aici facem brânza, Rareş. Vezi cazanul? Aici se coagulează tot.
Rareş privea fascinat cum lichidul alb se transformă sub mâinile ei în caş. Ştefan stătea rezemat de tocul uşii de la moară, privind-o. Se uita la Ioana cum se mişcă printre damigene şi site, iar vocea ei calmă explica fiecare etapă. Avea o precizie blândă, o răbdare pe care Ştefan nu o mai văzuse niciodată în oraş.
Anca se mutase între timp cu profesorul, făcuse o fetiţă. Rareş locuia mai mult cu bunicii materni. Ştefan a decis atunci să ceară custodia comună şi să-l înscrie pe băiat la şcoala din sat. Anca a fost de acord fără mari discuţii:
— Oricum Rareş te adoră. Şi eu sunt ocupată.
Mama Maria, seara, pe prispă, îl privea pe Ştefan cum repara o bicicletă veche pentru nepotul său. La lumina becului din curte, faţa lui avea altă linişte. Tatăl său moţăia pe un scaun, iar dinspre fereastra dinspre uliţă se auzeau caprele Ioanei.
Cununia civilă a fost făcută la primăria din comună, în decembrie. Ioana avea o rochie de lână crem şi o broşă mică, de argint, primită de la bunica ei. Rareş ţinea inelele pe o perniţă cusută de mama Maria.
După ceremonie, au plecat direct la fermă, pentru că mulgătoarea automata dădea rateuri. Au intrat amândoi în sala de muls, mirosind a fân şi a motorină. El a schimbat o garnitură, ea verifica temperaturile din camera de maturare.
— Ne aşteaptă oaspeţii acasă — a zis el.
— Mai stăm zece minute. Lotul ăsta de caşcaval merge poimâine la Braşov, la un târg de produse tradiţionale. Nu pot să ratez comanda.
Ştefan a zâmbit şi a spălat o ţeavă ruginită. Nu se grăbea. Avea tot timpul din lume.
Peste un an, într-o dimineaţă, Ştefan l-a luat pe Rareş cu duba fermei şi au mers la Braşov. Au intrat în notariat. Acolo îi aştepta Anca, mai îmbătrânită la faţă, cu un fular scump, dar cu o privire neliniştită. Profesorul o părăsise, avea nevoie de bani.
Ştefan a pus pe masă un dosar cu actele apartamentului din Braşov.
— Semnează aici. Renunţ la cota mea de cincizeci la sută. Apartamentul e integral al tău.
Anca s-a blocat cu stiloul în mână.
— Glumeşti? De ce?
— Pentru că Rareş are nevoie de o mamă stabilă, chiar dacă stă la mine. Nu vreau să te muti într-o garsonieră şi să-l bagi pe copil în spaime. Dar, — a adăugat el, scoţând din buzunarul de la piept un pix, — tu semnezi acum acordul pentru înscrierea lui Rareş la şcoală în sat, fără drept de mutare la tură.
Ea a privit afişul de pe perete, un calendar vechi cu munţii Piatra Craiului. A oftat, a smuls capacul pixului lui şi a semnat ambele hârtii. Apoi a ieşit pe uşa biroului fără să mai spună o vorbă. Pardesiul i s-a agăţat de clanţă şi a tras nervoasă de el, până s-a desprins.
Pe bancheta maşinii, la întoarcere, cu dealurile Vrancei profilându-se înnegurate pe cerul de toamnă, Rareş a întrebat:
— Tati, a plâns mama?
— Nu, puiule. Erau doar acte.
— De ce i-ai dat apartamentul? Al nostru era.
— Pentru că el e doar o cutie de beton. Noi avem ferma, caprele, atelierul. Avem nevoie de linişte, nu de cutii.
Seara, în bucătăria casei vechi, mama Maria băga la cuptor o plăcintă cu mere. Se auzea din camera alăturată vocea lui Rareş, care îi povestea Ioanei cum arată Braşovul noaptea, “plin de lumini ca bradul de Crăciun”. Femeia stătea pe un taburet, curăţând o bucată de rădăcină de hrean. Ştefan a intrat, s-a sprijinit de masă, a luat o felie de măr crud din castron. Nu a spus nimic.
Mama lui s-a şters pe mâini de şorţ şi a şoptit în timp ce deschidea uşa cuptorului să verifice focul:
— Vezi? Fructele se coc la umbra lor. Nu le muta cu forţa.
Afară, în ogradă, se aprinsese automat becul de la poartă, luminând o dună de nisip şi o găleată goală. O capră behăi scurt, o singură dată, şi apoi totul se cufundă în liniştea groasă, pământie, a nopţii de sat.
