— Svetlanca, fata mamei… eu sunt!
Femeia în palton scump s-a tras înapoi de parcă bătrâna din fața ei ar fi venit nu cu brațele deschise, ci cu o rușine pe care putea s-o lipească de ea. A privit-o rece, apoi a spus limpede:
— Vă înșelați. Eu nu vă cunosc.
Maria Crețu a rămas cu mâinile întinse în mijlocul gării din Chișinău. În jurul ei lumea se grăbea, vorbea la telefon, trăgea valize. Nimeni nu știa că în acel loc tocmai se rupea o inimă de mamă.
— Svetlanca… fata mea… — a spus ea încet. — Cum nu mă cunoști? Eu te-am născut.
Svetlana simțea privirile cunoscuților lui Igor. Îi ardeau spatele. Ani la rând spusese că părinții ei nu mai sunt, că vine dintr-o familie bună din oraș, că satul nu are nicio legătură cu ea.
Iar acum satul stătea în fața ei cu basma, palton vechi și geantă grea.
— Plecați, vă rog, a spus ea rece.
— Ți-am adus dulceață, a șoptit Maria. De zmeură. Și ciorapi. Am împletit toată iarna…
— Am spus că nu vă cunosc.
Maria s-a aplecat după geantă, dar un borcan i-a scăpat. Sticla s-a spart, iar dulceața roșie s-a întins pe podea.
Un băiat s-a apropiat.
— Mătușă, vă ajut?
Maria a dat din cap.
— Nu, dragul mamei. Eu singură m-am încurcat. Am crezut că mi-am găsit fata.
Svetlana s-a întors și a plecat.
Dar cuvintele acelea au mers după ea până acasă.
Igor o aștepta în sufragerie.
— Cine era femeia?
Svetlana și-a scos mănușile încet.
— O nebună din gară.
— Svetlana.
Ea a încremenit.
— Mi-a scris Vadim. A zis că bătrâna îți semăna. Și că te-a strigat “fata mea”.
Svetlana s-a așezat.
— Era mama.
Igor a râs scurt, fără veselie.
— Mama ta e moartă. Așa ai spus.
— Am mințit.
— Asta am înțeles. Întrebarea e de ce.
Svetlana a izbucnit:
— Pentru că tu nu înțelegi ce înseamnă să vii dintr-un sat unde lumea poartă aceleași haine zece ani! Pentru că eu am vrut să fiu altcineva!
— Altă persoană sau o persoană fără inimă?
Ea l-a privit speriată.
— Nu îndrăzni.
— Eu? Tu ai îndrăznit să-ți alungi mama în gară.
În noaptea aceea Svetlana n-a dormit.
A doua zi a căutat-o pe Maria la gară. A întrebat la pază, la casa de bilete, la curățenie. Într-un final, cineva i-a spus că unei bătrâne i se făcuse rău și fusese dusă la spital.
Maria era într-un salon rece, cu pereți galbeni. Pe noptieră avea două borcane de dulceață și ciorapii împletiți.
— Mamă…
Bătrâna a întors capul.
— Doamnă, cred că greșiți salonul.
Svetlana a început să plângă.
— Nu-mi spune așa. Te rog.
— Dar cum să-ți spun? Ieri n-ai avut mamă.
Svetlana s-a așezat lângă pat.
— Mi-a fost frică.
— De mine?
— De ce ar spune lumea.
Maria a închis ochii.
— Lumea nu te-a ținut în brațe când aveai febră. Lumea nu ți-a pus bani în palmă când ai plecat. Lumea nu ți-a copt plăcinte și nu ți-a păstrat fotografia la icoane.
Svetlana nu mai avea nicio apărare.
După externare, ea a vrut s-o ducă pe Maria la Chișinău.
— O să ai tot. Medic, cameră, haine.
Maria a zâmbit trist.
— Eu haine n-am venit să cer. Eu am venit după fiica mea.
— Și ai găsit-o?
Maria a tăcut mult.
— Nu știu.
Această propoziție a durut mai tare decât orice blestem.
Svetlana a mers cu ea la Răculești.
Casa bătrânească era mică, cu prispa lăsată, dar înăuntru era curat. Pe masă era albumul. Pe perete — fotografia Svetlanei din copilărie.
— De ce ai păstrat tot?
— Pentru că eu n-am știut să te uit.
Svetlana a îngenuncheat lângă scaunul mamei.
— Învață-mă cum să mă întorc. Eu nu mai știu.
Maria a privit-o multă vreme.
— Întoarcerea nu se face cu mașină scumpă. Se face cu adevăr. Dacă poți trăi fără minciună, atunci încearcă.
Și Svetlana a încercat.
A spus adevărul lui Igor, prietenilor, celor care întrebau. A început să vină în sat fără să ascundă unde merge. A adus medic pentru Maria, dar nu a mai cumpărat iubirea cu bani. Stătea pe prispă, curăța mere, asculta.
Uneori Maria o ierta cu privirea.
Uneori tăcea.
Svetlana accepta și tăcerea. O meritase.
La următoarea zi de naștere, Maria nu a mai stat lângă telefon. Svetlana era acolo. Frământa aluat pentru plăcintă și plângea când nu o vedea mama.
Maria a pus pe masă dulceața de zmeură.
— Ia, fata mamei. Gustă.
Svetlana a luat o linguriță.
— Mamă… încă mai sunt fata ta?
Maria a privit-o lung.
— Copilul rămâne copil. Dar om bun trebuie să devină singur.
Svetlana a plecat capul.
Afară, mărul bătrân foșnea în vânt.
Și pentru prima dată după mulți ani, casa de la marginea satului nu mai părea goală.