— Elena, tu chiar crezi că după divorț o să umblu pe la ușile oamenilor? — Doamna Constanța scoase din geantă o bluză de-a ei și o așeză, fără grabă, pe raftul dulapului. — Nu mă face să râd. Stau aici de doi ani de zile.
Elena stătea în pragul dormitorului și privea cum fosta soacră își aranja lucrurile cu atâta siguranță, de parcă apartamentul ar fi fost vila ei de vacanță, iar divorțul fiului de nevastă — o hârtie enervantă, bună de îndesat într-un sertar. Afară era o zi toridă de iulie. Geamul stătea crăpat și pe el intrau miros de praf, de asfalt încins și de iarbă cosită. În curte, niște copii jucau fotbal, cineva râdea cu poftă lângă scară, dar în apartamentul Elenei se petrecea exact lucrul pentru care ea se pregătise aproape o lună. Numai că doamna Constanța habar n-avea.
— Ați stat aici cât v-am permis — rosti Elena cu glas liniștit. — Permisiunea s-a terminat.
Soacra se întoarse pe jumătate. Pe chip i se așternu o expresie plictisită, aproape îngăduitoare.
— Nu începe. Nu ești tu fiară. Unde să mă duc acum? Am tensiunea varză, mă trage genunchiul de la operație. Și, oricum, Andrei o să vină aici la tine. Doar nu ești străină.
— Deja sunt străină.
Doamna Constanța închise brusc ușa dulapului. Nu de spaimă, ci de iritare. Nu era obișnuită ca Elena să răspundă scurt și fără tam-tam. Înainte, nora explica, se justifica, alegea cuvinte moi ca să nu supere pe nimeni. În ultimii ani, Elena vorbise de parcă își cerea iertare că respiră în propria ei casă. Dar asta se întâmplase cândva.
Cu doi ani în urmă, doamna Constanța venise la ei după o operație la genunchi. Atunci totul păruse firesc. Îl sunase pe Andrei într-o seară, îi spusese că acasă la ea, singură, îi e teamă, că pastilele trebuiau luate cu ceasul, iar pentru pansamente trebuia mers la policlinica unde cozile erau interminabile, iar vecina nu era obligată să o ajute. Andrei o privise pe Elena cu acea căutătură care spunea: „Înțelegi și tu”. Elena înțelesese. Pe vremea aceea încă se străduia să fie o soție bună, o noră bună, un om bun. I se păruse că un ajutor temporar n-avea să strice nimic.
Doamna Constanța avea o căsuță modestă în județ, dar după operație chiar avea nevoie de îngrijire. Elena însăși propusese să fie adusă pentru câteva săptămâni. Săptămânile deveniră o lună, apoi trei, apoi un an. Fosta soacră se obișnuise repede. Știa unde stau prosoapele, ce alimente cumpără Elena, în ce zi aduc zarzavaturi proaspete la magazinul din colț, la ce oră vine curierul cu medicamentele. Apoi începuse să o corecteze pe Elena: nu așa se taie, nu acolo se păstrează, asta n-ai luat-o bună, pe Andrei nu-l mănâncă așa ceva, doctorul a zis altfel, la oamenii cumsecade se face altminteri.
Elena tăcuse nu pentru că era slabă. Încercase din răsputeri să-și salveze căsnicia. La început își spusese că soacra e în vârstă, suferă, e agitată. Apoi, că lui Andrei îi e greu să fie prins între mamă și soție. Apoi, că o ceartă n-ar face decât să înrăutățească lucrurile. Până când, într-o dimineață, a înțeles un adevăr simplu: situația devenise deja rea, doar că toți se obișnuiseră să-i considere răbdarea un drept câștigat.
Apartamentul era al Elenei. Îl cumpărase înainte de nuntă, pe când lucra administrator la o clinică privată, făcea ore suplimentare la târguri de echipamente medicale și punea deoparte fiecare leu. Mai târziu vânduse o garsonieră moștenită de la tatăl ei, adăugase economiile și încheiase actele pe numele ei. Andrei apăruse mai târziu. Venise de-a gata într-o locuință cu renovare, electrocasnice, veselă, ordine și o femeie care știa să țină totul sub control. La început, Andrei o admirase pentru asta. Apoi se obișnuise. Apoi începuse să i se pară de la sine înțeles.
Divorțul nu venise după o trădare zgomotoasă, după farfurii sparte sau drame nocturne. Într-o zi, pur și simplu, Elena își auzise soțul discutând cu mama lui despre apartament. Nu despre renovare, nu despre fleacuri gospodărești, ci despre apartament. Se întorsese mai devreme de la serviciu, descuiase ușa cu cheia ei și auzise din bucătărie vocea doamnei Constanța:
— Tu nu te grăbi cu formele de divorț. Elena e iertătoare. O să stea singură, o să-și dea seama că fără tine e pustiu. Iar eu, între timp, rămân aici, să nu se relaxeze. Apartamentul e bun, zona e bună. De ce să mă întorc eu acolo?
Andrei răspunsese obosit:
— Mamă, ea și-a depus deja cererea la oficiul stării civile. Am semnat și eu. N-avem copii, n-avem ce împărți. Apartamentul e al ei, mașina e a mea, am rezolvat tot.
— Au rezolvat ei… — pufnise Constanța. — Ești bărbat sau ce? Ai locuit acolo șapte ani. Ai drepturi. Și eu am. Doi ani m-a hrănit, acum ce, mă aruncă în stradă?
Elena nu intrase imediat. Rămăsese în hol, pusese cheile în buzunar și ascultase până la capăt. Nu din curiozitate. Din calcul. Voia să știe cât de departe sunt în stare să meargă. Andrei nu se opusese mamei lui. Spusese doar atât: „Nu începe acum cu ea. Lasă să treacă divorțul liniștit.”
În aceeași noapte, Elena scosese dosarul cu acte. Contractul de vânzare-cumpărare, extrasul de carte funciară, chitanțele vechi, facturile la utilități. Totul era pe numele ei. Andrei nu contribuise în toți acei ani nici la rată, nici la renovare, nici la mobilă. Cumpăra uneori câte ceva de mâncare, după dispoziție, rareori îi aducea mamei lui medicamente, dar mai des îi pasa Elenei lista. După o săptămână, divorțul se perfectase la oficiul stării civile. Amândoi se purtaseră civilizat. Andrei încercase până și o glumă la ieșire, că „s-au despărțit elegant”. Elena îl privise atunci în așa fel încât zâmbetul îi pierise de pe față.
— Elegant o să fie când mama ta o să plece din apartamentul meu — spusese ea.
— Elena, dă-i și ei un răgaz…
— Cât?
— Păi… o lună.
— Două săptămâni.
— E după o operație…
— Operația a fost acum doi ani.
Andrei își frecase nasul, întorsese privirea și promisese că va vorbi cu mama lui. Elena nu-l crezuse. Și bine făcuse.
După divorț, doamna Constanța nu-și schimbase comportamentul nici măcar cu un milimetru. Dimineața ocupa bucătăria la fel, asculta radioul tare pe telefon, răscolea plasele cu medicamente și îi cerea Elenei brânză de vaci de o anumită marcă. Amiaza suna la vecinele rămase în sat și le povestea că „Elena și Andrei au făcut niște hârtii, dar nu-i bai, nu e serios”. Seara controla ce a adus nora de la cumpărături.
A treia zi după divorț, Elena veni acasă cu mâinile goale.
— Și cumpărăturile? — se miră Constanța, ivindu-se din bucătărie.
— La magazin.
— Adică?
— Adică eu mi-am luat o cină pe drum.
Fosta soacră o privi câteva clipe de parcă i se vorbise în chineză.
— Elena, eu am regim. Nu pot să mănânc orice.
— Fiul dvs. știe.
— Andrei muncește.
— Atunci o să cumpere după serviciu.
Doamna Constanța încruntă sprâncenele. Pe chip i se așternu expresia omului căruia tocmai i s-a stricat o schemă care funcționa perfect.
— Te legi de fleacuri.
— Eu socotesc.
— Ce socotești?
— Banii, timpul și obligațiile mele. Pe lista aia nu mai apăreți dumneavoastră.
În acea seară, Constanța îl sună pe Andrei nu ca să se plângă, ci cu o undă de alarmă. Elena auzi din cameră frânturi: „s-a schimbat”, „n-a cumpărat”, „vorbește ca o străină”, „trebuie să vii”. Andrei sosi într-o oră. Cu o cămașă deschisă la culoare, iritat, transpirat după drum. Intră direct în bucătărie, unde mama lui se așezase deja cu mutră de victimă. Elena nu ieși imediat. Își termină corespondența de serviciu, salvă fișierul, închise laptopul și abia apoi veni la ei.
— Elena, trebuie să vorbim — începu Andrei.
— Vorbește.
— Mamei îi trebuie timp. Înțelegi, vara e greu să rezolvi rapid.
— Înțeleg perfect. De aceea îi dau zece zile.
Doamna Constanța ridică brusc capul.
— Îmi pui termene?
— Da.
— Sunt mama soțului tău!
— Fostului soț.
— O formalitate!
Elena se apropie de un sertar, scoase un dosar și îl puse pe masă. Nu îl trânti, nu îl azvârli: îl puse, cu grijă, în fața lui Andrei.
— Aici sunt actele apartamentului. E cumpărat de mine înainte de căsătorie. Aici, confirmarea că doamna Constanța nu figurează cu domiciliul la această adresă. Aici, lista cheltuielilor din ultimii doi ani pe care le-am suportat eu pentru hrana, medicamentele, drumurile și nevoile ei casnice. Nu am de gând să cer nimic înapoi, deși aș putea cel puțin să întreb, moral, de ce un fiu adult și-a mutat mama pe spinarea fostei soții. Dar de azi, totul se termină.
Andrei deschise dosarul. Fața i se înăspri.
— Tu le-ai strâns intenționat?
— Da.
— De ce?
— Ca să nu te prefaci că nu înțelegi.
Doamna Constanța întinse gâtul, încercând să vadă hârtiile.
— Aaa, uite ce ești tu! Mi-ai numărat fiecare pastilă?
— Nu. Am socotit cât costă obrăznicia altuia, atunci când multă vreme i se spune „ajutor de familie”.
Andrei ridică privirea.
— Elena, nu vorbi așa cu mama.
— Atunci vorbește tu cu ea. Dar rezultatul trebuie să fie unul singur: peste zece zile, lucrurile ei nu mai sunt în apartamentul meu, iar cheile mi le înmânează personal.
— Și dacă nu reușește?
— Reușește. Are un fiu, o casă în rural și o fiică majoră în localitatea vecină. Nu e o persoană fără acte, pierdută în gară.
Doamna Constanța se ridică brusc. Scaunul scârțâi pe gresie.
— La fiică-mea nu mă duc. Ea are doi copii și soț sever.
— Adică acolo nu e profitabil — observă Elena cu calm. — Acum înțeleg.
— Ce-ți permiți?
— Să numesc lucrurilor pe nume.
Andrei izbi cu podul palmei în masă. Nu tare, dar suficient cât să-și arate iritarea.
— Gata. Suntem toți obosiți. Hai fără război.
Elena se întoarse încet spre el.
— N-o să fie niciun război, dacă mama ta își strânge lucrurile și predă cheile. Îți plac soluțiile liniștite. Asta e.
El o privi câteva clipe. Elena își dădu seama că încearcă să o regăsească pe fosta soție — pe cea care putea fi convinsă, rușinată, acuzată de cruzime. Dar fosta Elena nu mai era în încăpere. În fața lui stătea o femeie care calculase deja totul, hotărâse totul și nu mai lăsase loc pentru presiuni.
În următoarele zece zile, apartamentul se transformă într-un mic teatru. Dimineața, Constanța se plimba prin camere cu oftaturi apăsate, trântea ușile dulapurilor, suna prietenele și le povestea că fosta noră „dă afară o femeie bolnavă”. La prânz nu mânca, demonstrativ, ce cumpăra Andrei, pentru că „nu e ce trebuie” și „e uscat”. Seara se așeza în fața televizorului și dădea sonorul tare, de parcă ar fi vrut să ocupe cu zgomot măcar teritoriul pe care actele i-l luau.
Elena nu se certa. Încetase cu totul să mai intre în discuții inutile. Își cumpărase un set separat de alimente, pe care le ținea într-o cutie cu capac, cina și-o lua fie pe drum, fie la biroul ei din dormitor. Nu se atingea de lucrurile soacrei. Dar în fiecare seară, pe calendarul telefonului, bifa ziua care o aducea mai aproape de termen.
În a șasea zi, vecina de la etajul inferior, doamna Maria, o opri pe Elena lângă lift.
— Elena, scumpo, pot să te întreb ceva? Doamna Constanța spune că o evacuezi fără un leu și cu piciorul beteag. E adevărat?
Elena se uită la vecină. Maria era o femeie atentă, nu rea, dar îi plăcea să le știe pe toate. Cu siguranță soacra îi servise deja o jumătate de scară întreagă.
— Doamnă Maria, apartamentul e al meu. Doamna Constanța nu figurează aici. A venit provizoriu, după o operație, acum doi ani. Acum, căsnicia mea cu fiul dumneaei s-a desfăcut. I-am dat un răgaz să-și strângă lucrurile și să se întoarcă la casa dumneaei sau la copii. Andrei știe.
Vecina se tulbură vizibil, își potrivi geanta pe umăr.
— Dar ea spune că n-are unde se duce.
— Are o casă. Are un fiu. Are o fiică. Doar că aici îi e mai comod.
Maria clipi, așeză repede în minte noua variantă a poveștii și încuviință.
— Acum înțeleg. Și eu mă miram că ceva nu se leagă. Ieri a zis că ești obligată s-o întreții.
— Exact. Nu se leagă.
Până seara, scara aflase a doua jumătate a poveștii. Doamna Constanța simți schimbarea aproape imediat. Vecinele nu mai oftau compătimitor, ci începură să pună întrebări mai precise. Dacă are casă? De ce nu o ia fiul? De ce fosta noră să plătească masa după divorț? Constanța se întoarse acasă îmbujorată, strângând mânerele genții cu atâta putere încât pielea de pe degete i se făcuse vărgată.
— M-ai făcut de râs în fața vecinilor! — tună ea din prag.
Elena stătea la laptop, verificând un deviz pentru un proiect extern. Nu ridică imediat ochii.
— Am răspuns la o întrebare.
— M-ai dat drept o parazită!
— Dvs. ați spus scării că eu trebuie să vă întrețin.
— N-am folosit cuvântul ăsta!
— Sensul era exact acela.
Doamna Constanță intră în cameră și se opri lângă ea.
— Ascultă-mă bine. Eu nu plec nicăieri. Ai înțeles? Andrei a locuit aici, deci și eu am să locuiesc. Nu ai tu curaj să dai afară o femeie bătrână. Vecinii n-o să te lase.
Elena închise laptopul. Foarte încet. Apoi se ridică.
— Vecinii n-au nicio legătură cu proprietatea mea.
— Proprietate, proprietate, numai asta ai pe buze. Da’ tu, fără Andrei, ce reprezinți? Nimic.
Elena o privi de sus. Constanța era mai scundă, dar întotdeauna compensa prin voce. Acum, însă, vocea nu mai ajuta.
— O femeie cu apartament, serviciu, acte în regulă și o răbdare care s-a terminat.
— Îl sun pe fiu-meu.
— Sunați-l.
— O să vină și o să te pună la punct.
— Să vină. Cu tot cu cutiile dvs.
Andrei sosi a doua zi. Nu singur, ci cu sora lui, Roxana. Elena înțelese că soacra încercase să adune un consiliu de familie ca să o sufoce cu majoritatea. Roxana intră în apartament cu pași siguri, într-un costum de vară țipător, cu telefonul în mână și cu aerul cuiva care stabilise deja vinovatul dinainte.
— Elena, nu mai e frumos — începu ea, fără salut. — Mama e agitată. Are vârsta ei.
— Roxana, intrați în bucătărie. Discuția va fi scurtă.
Roxana se poticni o secundă. Se așteptase la justificări, nu la o invitație la o ședință de afaceri. În bucătărie, Elena puse pe masă trei foi. Pe prima — lista lucrurilor doamnei Constanța: haine, medicamente, acte, un televizor mic, un scaun pliant, câteva cutii cu vase aduse din sat. Pe a doua — data plecării. Pe a treia — numerele de telefon ale unei firme de transport și ale unei îngrijitoare la domiciliu, pentru cazul în care copiii aveau nevoie de ajutor cu mama.
— Acestea îi sunt lucrurile. Acesta e termenul. Acestea sunt contactele oamenilor care pot ajuta la mutare și îngrijire. Eu nu rețin nimic. Nu împiedic nimic. Am ajutat chiar și la structurarea procesului.
Roxana luă foaia, o parcurse repede și zâmbi ușor ironic.
— Parcă ești la serviciu.
— Exact.
— Și omenește nu se poate?
— Omenește a fost doi ani. De acum, ca oamenii mari.
Andrei stătea lângă fereastră, cu mâinile încleștate la spate. Arăta obosit și nervos. Elena îi cunoștea starea asta. Așa arăta când voia ca problema să dispară de la sine, iar oamenii din jur să nu-i mai ceară soluții.
— Elena, mama nu vrea în sat — spuse el.
— Nu e un argument.
— Acolo e o casă veche.
— E casa ei.
— La Roxana e strâmt.
— Astea sunt chestiuni de familie.
Roxana încruntă sprâncenele.
— Adică ție nu-ți pasă deloc?
— Ba îmi pasă. De asta nu am dat-o afară în prima zi după divorț. I-am dat un termen, am pregătit o listă, v-am anunțat pe amândoi. Dar n-am să fiu un azil gratuit pentru o femeie care mă consideră personal de serviciu.
Doamna Constanța își flutură mâinile.
— Ați auzit? Azil! Uite cum mă numește!
— Nu — Elena se întoarse spre ea. — Așa ați folosit dvs. apartamentul meu.
Roxana puse foaia pe masă.
— Mamă, sincer, de ce nu vrei la mine măcar o perioadă?
Constanța o privi iute pe fiică. În acea privire licări iritarea: fiica trebuia să atace, nu să pună întrebări incomode.
— Ai copii. O să vă deranjez.
— Am o cameră goală cât timp Doru e plecat cu detașările. Chiar tu ai zis-o.
— Soțul tău e dificil.
— Adică Elena n-are voie să fie dificilă?
Elena arcui ușor o sprânceană. Ăsta era un moment interesant. Roxana venise să forțeze, dar, auzind faptele, începuse să pună la socoteală. Iar la socotit se pricepea binisor. Și Andrei observă.
— Roxana, nu începe — interveni el.
— Ba stai puțin. Mama a stat doi ani la Elena. Ne-am obișnuit cu toții cu asta. Și eu mi-am făcut iluzii, mi-a convenit să fie aici. Dar dacă divorțul e gata, e aberant să pretinzi ca fosta noră să care totul în continuare.
Doamna Constanța se albi de indignare.
— Fata mea, tu cu cine ții?
— Cu bunul simț.
În încăpere se lăsă o tăcere groasă, fierbinte. Pe geam trecu o mașină cu muzica dată tare, cineva din curte strigă la un copil să nu calce pe straturi. În apartament însă, lucrurile deveniră limpezi: frontul familial al doamnei Constanța se fisurase.
— Atunci, așa rămâne — zise Elena. — Termenul nu se schimbă. Sâmbătă, până la ora șase după-amiaza, lucrurile să fie evacuate. Cheile mi le dați în mână. După aceea, chem un lăcătuș și schimb încuietorile. Fără discuții.
— N-ai niciun drept! — strigă Constanța.
— Ba am. E apartamentul meu.
— Nu dau cheile.
— Atunci, la predarea lucrurilor, vor fi martori și chem poliția, dacă vreți să faceți spectacol.
Andrei se răsuci brusc.
— Chiar așa departe ai ajuns?
— Chiar așa. Nu vă mai rezolv problemele pe spinarea mea.
Sâmbăta se dovedi înăbușitoare. Încă de dimineață, aerul stătea greu, cleios, ca înaintea unei furtuni. Elena se trezi devreme, făcu un duș, își strânse actele personale într-o geantă separată, iar cu o seară înainte scosese din casă bijuteriile și numerarul. Nu de frică, ci pentru că nu voia să caute mai târziu un lănțișor dispărut printre ofensele altora.
Pe la zece sosi Roxana cu soțul ei, Sergiu. Sergiu era un bărbat tăcut, cu umeri lați, care evaluă imediat cantitatea de cutii și zise:
— N-o scoatem dintr-un singur drum. Trebuia să ne apucăm mai devreme.
Doamna Constanța stătea pe canapeaua din cameră, cu privirea fixă înainte. Lucrurile aproape că nu și le strânsese. Pe jos erau două genți făcute de mântuială, iar grosul hainelor stătea încă în dulap. Roxana se opri în mijlocul camerei.
— Mamă, tu o săptămână întreagă ce-ai făcut?
— Nu m-am simțit bine.
— Atât de rău încât ieri ai stat două ore la tanti Marioara?
Constanța ridică brusc bărbia.
— Acum mă iei și tu la rost?
— Nu. Îți strâng.
Roxana deschise dulapul și începu să îndese hainele în saci. Repede, fără tandrețe, dar ordonat. Sergiu cără prima cutie pe hol. Elena stătea cu un carnețel și bifa tot ce se scotea. Doamna Constanța o fixa cu ură.
— Te bucuri?
— Verific.
— Ești fără inimă.
— Sunt calculată.
— Crezi că așa e mai bine?
— Pentru apartamentul meu — da.
Spre amiază sosi și Andrei. Întârziase, ceea ce nu mai miră pe nimeni. Dar intră cu un aer de parcă el avea să rezolve acum tot. Numai că nu mai era nimic de rezolvat: lucrurile dispăreau treptat din dulapuri, Roxana conducea procesul, Sergiu ducea cutiile, iar Elena veghea să nu plece ceva ce-i aparținea o dată cu fosta soacră.
— Mamă, ce-ai mai pus la cale? — spuse Andrei văzând dezordinea.
Constanța se îndreptă imediat de spate.
— Eu n-am pus nimic la cale. Pe mine mă dau afară.
— Nu vă dă nimeni afară — Elena notă încă o cutie. — Vi se restituie responsabilitatea propriei vieți, spre copiii dumneavoastră.
Andrei strâmbă din nas.
— Elena, se poate și fără formulările astea?
— Nu. Sunt exacte.
Pe la patru după-amiază, aproape totul era strâns. Roxana era obosită, părul îi scăpase din coafură, iar pe față îi lucea sudoarea. Sergiu plecase a doua oară cu mașina încărcată. Brusc, doamna Constanța învie, realizând că mutarea chiar se întâmplă.
— Eu nu găsesc cheile — anunță ea, lăsându-se pe spate pe canapea.
Elena ridică privirea.
— O să le găsiți.
— Nu mai știu unde le-am pus. Vârsta…
Roxana se întoarse încet spre mama ei.
— Mamă…
— Ce „mamă”? Nu mai știu.
Andrei se încruntă.
— Mamă, te rog…
— Și eu vă spun că nu știu!
Elena închise carnețelul. Se duse până la hol, luă telefonul.
— Bine. Atunci sun acum la poliție și declar refuzul de a restitui cheile apartamentului meu după încetarea locuirii. Totodată chem un lăcătuș. Schimbăm încuietorile azi. Dacă cheile „se găsesc” mai târziu, n-o să mai deschidă nimic.
Doamna Constanța se aplecă înainte. Pe chip i se strecură neliniștea.
— Poliția? Pentru niște chei?
— Pentru refuzul dvs. de a-mi părăsi locuința în mod pașnic.
— Mă faci de ocară!
— Dvs. v-ați ales publicul.
Elena forma deja numărul, când Constanța băgă brusc mâna în buzunarul halatului de casă, agățat pe spătarul scaunului, și scoase legătura.
— Poftim, îneacă-te cu cheile tale!
Făcu un gest de parcă ar fi vrut să le trântească pe jos. Elena făcu un pas și întinse palma.
— În mână.
— Prea multă cinste.
— În mână, doamnă Constanța.
Câteva clipe se priviră fix. Apoi soacra îi depuse cheile în palmă. Elena le verifică imediat: yala de jos, yala de sus, cheia de la cutia poștală. Mai scoase și cartela de interfon din legătură.
— Acum e corect.
— O să regreți — șuieră Constanța.
— E posibil. Dar nu azi.
La ora șase, ultimul sac stătea lângă ușă. Sergiu se întoarse, îl luă și o întrebă pe Roxana:
— Tot?
Roxana o privi pe Elena.
— Tot e al ei?
Elena își plimbă privirea prin cameră. Dulapul gol, rafturile goale, în baie nu mai erau borcanele cu alifii, în bucătărie — plasele străine. Dădu din cap.
— Tot.
Doamna Constanța se ridică. Fără siguranța stăpânească de altădată, deveni dintr-odată mai mică. Dar Elena nu-și permise să lase mila să încolțească. Mila fusese cârligul de care o ținuseră agățată doi ani.
În prag, Constanța se opri.
— Eu credeam că o să fii om.
Elena deschise ușa.
— Eu am fost proprietară.
Roxana oftă ușor, dar nu spuse nimic. Andrei își privi fosta soție cu o expresie în care se amestecau furia, deruta și ceva ce semana vag cu respectul. Pentru prima oară o vedea pe Elena necerșind permisiunea de a fi fermă.
Când ușa se închise în urma lor, Elena nu se așeză să plângă și nici nu privi îndelung într-un punct fix. Sună imediat lăcătușul. Acesta sosi în patruzeci de minute, inspectă încuietorile cu profesionalism, îi propuse două variante. Elena o alese pe cea mai sigură. Mecanismele vechi fură scoase, cele noi se montară repede. Fără declarații, fără vorbe de prisos. Plata, prin transfer. Actele pentru firmă, în sertar.
Cât lucra meșterul, afară izbucni în sfârșit furtuna. Picături mari loviră pervazul, iar aerul fierbinte trepida și răcori brusc. Elena stătea în hol și urmărea cum lăcătușul rotea cheia nouă în yala nouă. Declicul se auzi scurt și curat.
— Gata — zise meșterul. — Verificați.
Elena luă cheia, o răsuci. Mecanismul alunecă lin. Mai verifică o dată, apoi încă o dată.
— Excelent.
După ce lăcătușul plecă, Elena încuie pe dinăuntru și străbătu apartamentul cu pas rar. Nu ca să-și ia rămas-bun de la trecut — nu-i plăceau gesturile frumoase făcute de ochii ei. Voia să evalueze pagubele și prioritățile. În cameră, dulapul gol făcea încăperea mai mare. În bucătărie, mai mult loc. În baie dispăruse mirosul de alifii străine. Pe hol nu mai erau plasele de care se împiedica în fiecare dimineață.
Deschise fereastra mai larg. După ploaie, curtea mirosea a frunze ude și a beton cald. Undeva jos, copiii râdeau bucuroși de bălți. Elena își luă telefonul și îl blocă pe Andrei pentru o săptămână. Nu de tot — putea să scrie pe e-mail dacă era ceva cu adevărat important. Dar n-avea de gând să asculte acuze nocturne. Apoi deschise notițele și scrise o listă: curățenie generală, spălat perdele, verificat facturi, schimbat parola routerului, un set de chei noi lăsat mamei într-un plic sigilat. Totul simplu, calm, consecvent.
A doua zi, Andrei scrise totuși de pe alt număr: „Mama plânge. Ești mulțumită?” Elena se uită la mesaj, făcu o captură de ecran și răspunse: „Mama ta se află lângă copiii ei. E corect. Apartamentul meu e liber de străini. Și asta e corect.” După un minut veni un alt mesaj: „Ai devenit dură.” Elena tastă: „Nu. Am devenit exactă.” Și bloca și acel număr.
O săptămână mai târziu o întâlni pe doamna Maria în fața scării. Vecina o privi prudentă.
— Cum o mai duci, Elena?
— Bine.
— M-a sunat doamna Constanța. Spunea că la fiică-sa nu-i e comod.
Elena își ajustă cureaua genții.
— Incomoditatea nu e o urgență.
Doamna Maria clipi, apoi, pe neașteptate, zâmbi.
— Frumos spus.
— Dar e cinstit.
Vara își urmă cursul. Apartamentul se umplu de tăcere, dar nu de pustietate. Într-o duminică, Elena se trezi fără tusea altcuiva dincolo de perete, fără radio pe telefon, fără o listă de cumpărături lăsată pe masă ca un ordin. Își făcu o cafea, tăie o piersică, se așeză lângă fereastră și deschise cartea pe care n-o mai putuse termina de aproape un an. Nimeni nu o strigă din camera de alături. Nimeni nu o rugă să dea o fugă până la farmacie. Nimeni nu-i spuse că o femeie normală ar trebui să fie mai blândă.
Spre seară o sună Roxana. Elena se uită câteva secunde la ecran, apoi răspunse.
— Da.
— Nu sun să mă cert — spuse Roxana imediat. — Voiam să-ți zic că mama e la mine. E greu, desigur. Dar ne descurcăm.
— Bine.
— Și… am înțeles de ce ai făcut-o. Târziu, dar am înțeles.
Elena tăcea.
— Ne obișnuiserăm cu toții că tu duci greul. Andrei s-a obișnuit. Eu m-am obișnuit. Mama, mai ales. Era foarte convenabil. Nu cinstit, dar convenabil.
— Comoditatea se termină rareori de bunăvoie.
— Da. De asta ai terminat-o chiar tu.
În vocea Roxanei nu mai era acea asprime de dinainte. Doar oboseală și luciditate. Elena respecta luciditatea. Chiar și pe cea târzie.
— Roxana, nu am resentimente față de voi. Dar ușa asta, înapoi, nu se va mai deschide.
— Înțeleg.
— Bine.
După convorbire, Elena puse telefonul pe masă și zâmbi. Nu larg, nu triumfător. Doar colțurile gurii i se ridicară singure. Nu distrusese o familie. Îi dăduse fiecăruia partea de responsabilitate înapoi. Doamnei Constanța — pentru propria viață. Lui Andrei — pentru mama lui. Roxanei — pentru implicarea în deciziile de familie. Sieși — pentru propria casă.
Iar casa, se pare, simte numaidecât când din ea e evacuată autoritatea străină.
Până la sfârșitul lui iulie, Elena comandă o curățenie generală, aruncă husa veche a canapelei, eliberă dulapul și transformă fostul colț al soacrei într-un spațiu pentru materiale de lucru. Nu mută mobila, nu făcu renovări demonstrative, nu încercă să-și dovedească sieși că a început o viață nouă. Pur și simplu șterse urmele prezenței străine și redădu apartamentului rostul lui autentic.
Într-o seară, Andrei veni în fața blocului. Elena îl zări de la geam. Stătea jos, cu o plasă în mână, privea clădirea și, evident, nu se hotăra să sune. Până la urmă încercă să o sune, dar nu reuși să dea de ea. Scrise pe e-mail: „Putem vorbi? Fără scandal.” Elena răspunse după o oră: „Dacă e vorba de acte, scrieți. Dacă e de mama dumneavoastră, rezolvați cu Roxana. Dacă e de noi — noi nu mai suntem.” Nu mai răspunse. Și ăsta fu cel mai bun răspuns cu putință.
În august, căldura se mai domoli. Serile, în curte mirosea a pământ reavăn și a flori de pe rondoul de lângă scară. Elena se întorcea acasă de la muncă, urca la etajul ei, scotea cheia cea nouă și, de fiecare dată, simțea o plăcere scurtă și limpede când lama intra lin în broască. Apartamentul nu devenise mai mare. Pereții nu se dăduseră la o parte. Cartierul nu se schimbase. Dar spațiul interior parcă se îndreptase. Nu mai încăpeau în el pretențiile altora, bolile altora transformate în pârghie, fiul altcuiva care voia să fie bun cu toți pe spinarea fostei soții.
Doamna Constanța fusese sigură că după divorț va continua să locuiască în apartamentul fostei nurori și să primească ajutor de la ea. Se înșelase într-un singur lucru: luase buna-credință drept slăbiciune. Iar Elena nu făcuse decât să aștepte clipa în care nu mai avea nimic de explicat.
Și închisese ușa cu cheia cea nouă.
