O chema Anica Voicu. Pentru tot satul era doamna Anica, chiar și pentru cei care o depășeau cu douăzeci de ani. Venise în Sfântu Gheorghe acum treizeci și opt de ani, cu o singură valiză de carton și o diplomă de la Facultatea de Farmacie din București. Nu o repartizase nimeni. Venise singură, după ce renunțase la un post la un spital mare din capitală.
„Ce cauți tu acolo, printre pescari și stuf?” o întrebase mama ei, plângând la telefon. „Acolo nici măcar nu e drum asfaltat până la Tulcea!”
„Tocmai de asta mă duc”, răspunsese Anica. „Acolo nu are cine să le dea medicamente.”
Satul era o mână de case risipite pe malul Sulinei, acolo unde Dunărea se desparte în trei brațe înainte să moară în mare. Nu exista farmacie. Oamenii se tratau cu leacuri băbești: ceai de sunătoare, comprese cu argilă, rachiu cu piper. Când cineva se îmbolnăvea grav, îl duceau cu barca la Tulcea, dacă apuca. De cele mai multe ori nu apuca.
Anica a deschis farmacia într-o cameră a fostei școli, lângă biserica veche. Primele trei luni nu a avut niciun client. Veneau să se uite la ea ca la un animal ciudat — o femeie tânără, singură, cu halat alb într-o cameră mirosind a var și a naftalină. Apoi a venit bătrânul Toma, cu un deget umflat cât un cârnat.
„Aveți ceva pentru asta?”, a întrebat el, fără să o privească.
„Am. Dar dumneata ai nevoie de un medic, nu de mine.”
„Medicul e la Tulcea. Trei ore cu barca. Degetul mă doare acum.”
Anica i-a curățat rana, i-a dat un unguent și i-a explicat cum să-l folosească. Peste o zi, bătrânul a venit cu un borcan cu miere.
„Să trăiești, doamnă Anica. N-am mai dormit așa de bine de un an.”
Din ziua aceea, farmacia a devenit inima satului. Anica nu vindea doar medicamente. Asculta. Citea rețete pe care le aduceau de la Tulcea, dar și scrisori de la copiii plecați în Spania sau Italia, pe care bătrânii nu le puteau citi. Completa formulare pentru pensii. Îi învăța pe tinerii pescari să măsoare tensiunea. O dată pe săptămână, primea factura de la un depozit de medicamente din Constanța și plătea din buzunarul ei când cineva nu avea bani.
„Îmi dai când ai”, spunea ea, fără să se uite la caietul cu datorii.
În caietul ei cu coperți de pânză, datoriile treceau de douăzeci de mii de lei. Nu l-a arătat nimănui. Nici măcar lui Ghiță, soțul ei, care conducea singura barcă de marfă ce aproviziona satul.
Ghiță era un bărbat tăcut, cu mâinile crăpate de la frânghii. O cunoscuse la un pomelnic, la moartea unui bătrân. El adusese sicriul de la Tulcea, cu barca lui, pe furtună. Anica îl văzuse cum lega sicriul cu patru noduri diferite, ca să nu se miște, și cum stătea în ploaie, fără glugă, așteptând să termine preotul.
„De ce n-ai intrat și tu în biserică?”, l-a întrebat ea după.
„Trebuia să stau lângă barcă. Nodurile se slăbesc dacă nu le supraveghezi.”
Anica a râs. Se căsătoriseră după șase luni, într-o dimineață de septembrie, când Dunărea avea culoarea plumbului topit. Ghiță i-a adus inelul într-o cutie de la un ceas deșteptător, pentru că nu găsise alta.
„E aur?”, a întrebat Anica, râzând.
„E alamă. Dar ține.”
Au trăit douăzeci de ani într-o casă mică, lângă mal. Ghiță pleca la cinci dimineața cu barca, cu ciment, făină, butelii de gaz. Se întorcea seara, mirosind a motorină și a pește. Anica rămânea la farmacie până la ultimul client. Uneori, ultimul client venea la miezul nopții, cu un copil cu febră. Atunci Anica deschidea ușa, aprindea lumina și pregătea un sirop. Ghiță nu spunea nimic. Doar încălzea ceaiul.
Într-o dimineață de iarnă, Anica s-a prăbușit lângă raftul cu antibiotice. Era singură. A simțit cum i se rupe ceva în piept, ca o sfoară prea întinsă. A vrut să strige, dar n-a ieșit niciun sunet. S-a târât până la ușă, a deschis-o, iar aerul rece de afară a lovit-o ca o palmă.
A găsit-o Safta, soția lui Toma. Venea să cumpere un sirop de tuse.
„Doamnă Anica! Doamnă Anica, ce-ați pățit?”
Anica nu putea vorbi. Doar respira scurt, cu gura deschisă.
Safta a fugit strigând prin sat. Ghiță era la Tulcea, cu barca. Cineva a sunat la urgențe, dar știau cu toții că salvarea n-are cum să ajungă prin stuf. Au dus-o cu barca lui Radu, băiatul poștașului, până la Tulcea. Au făcut două ore și jumătate. Anica zăcea pe fundul bărcii, învelită într-o pătură de lână, cu fața albă ca varul. Radu ținea cârma cu o mână și cu cealaltă îi ținea pulsul.
La spital, doctorul a spus: infarct miocardic acut. Are nevoie de o operație pe cord, de o angioplastie cu stenturi. La Institutul de Boli Cardiovasculare din București. Costă o sută douăzeci de mii de lei. Dacă nu se face în două săptămâni, riscul de recidivă e de șaptezeci la sută.
Ghiță a ascultat fără să clipească. Apoi a ieșit din salon, s-a așezat pe o bancă din curtea spitalului și a plâns. Nu mai plânsese de la moartea tatălui său.
A doua zi dimineață, Ghiță s-a dus la debarcader și a vândut barca. Pe șaizeci de mii de lei. Barca aceea îi hrănise familia douăzeci de ani. A vândut și remorca, și motorul de rezervă. Un cumpărător din Sulina i-a numărat banii pe o bucată de mușama, fără să-i spună nimic.
Ghiță s-a întors în sat cu autobuzul care venea de trei ori pe săptămână. A mers din casă în casă. Nu știa să ceară, dar a învățat în acea seară.
„Am nevoie de bani pentru Anica”, spunea el, cu privirea în pământ. „Orice. Cât puteți.”
Prima a venit Safta. A adus un borcan cu bancnote de zece lei, păstrate într-o cutie de la bomboane de pe vremea lui Ceaușescu.
„Aici sunt două mii patru sute”, a spus ea. „Am strâns pentru coșciugul meu. Dar Anica mi-a salvat nepotul când avea meningită. Dacă nu era ea să-i dea antibiotic, băiatul nu mai trăia. Luați banii.”
Apoi a venit Radu. Avea douăzeci și patru de ani, umbla în picioarele goale vara și nu vorbea mult. A pus pe masă douăsprezece mii de lei.
„Vindeam pește”, a spus el. „Am strâns pentru o plasă nouă. Dar pot să pescuiesc și cu cea veche. Anica m-a susținut la școală când toți spuneau că nu știu să citească. Mi-a dat cărți și mi-a arătat cum să le țin. Lăsați-i banii.”
Veneau unul câte unul. Unii aduceau o sută de lei, alții cinci sute. O femeie a adus doi pești afumați și o sticlă de rachiu.
„Vindeți-le. Luați ceva pe ele.”
Un bătrân a adus un ceas vechi de buzunar, din argint.
„L-am ascuns douăzeci de ani. Nu l-am dat nici la lăutari. Dar pentru Anica, îl dau. Să-l vândă.”
În trei zile, Ghiță adunase o sută cincisprezece mii de lei. Mai lipseau cinci mii. Stătea în casă, la lumina unei lămpi cu petrol, și număra banii. Îi aranja în teancuri, pe sută, pe mie. Fiecare teanc avea un nume scris pe un bilețel. Nu voia să uite cine a dat.
A sunat-o pe Anica la spital.
„Cum te simți?”
„Ca și cum aș avea o piatră pe piept. Dar doctorii spun că sunt stabilă. Ghiță, de unde ai scos banii? Am auzit că ai vândut barca.”
„Am vândut-o. Dar asta nu contează. Contează să te operăm.”
„Nu fă prostii, Ghiță. Dacă rămâi fără barcă, cu ce trăiești?”
„Am două brațe. Găsesc eu o barcă de închiriat.”
Apoi a venit preotul. Părintele Vasile, un bărbat înalt, cu barbă albă, care slujise la biserica veche douăzeci și cinci de ani. A intrat în casă, a scos din sutană un plic.
„Aici sunt cinci mii de lei. Din donațiile pentru acoperișul bisericii. Am vorbit cu enoriașii. Toți au spus că acoperișul mai poate aștepta. Anica nu.”
Ghiță a luat plicul. Acum suma era completă: o sută douăzeci de mii de lei.
„Mai e ceva”, a continuat preotul. „A sunat un fost locuitor de-al satului. Ionuț Barbu. A plecat acum zece ani, are o firmă de transport la Tulcea. Am vorbit cu el înainte să știu că am adunat totul. A spus că vine el însuși, nu trimite bani prin altul. Zice că are o datorie veche cu Anica și că vrea s-o plătească cu mâna lui.”
„Ce datorie?”
„N-a vrut să-mi spună. A zis doar că ea știe.”
A doua zi, Ghiță a mers la Tulcea cu un șofer de camion. A scos banii la ghișeu, i-a numărat încă o dată, apoi i-a depus într-un cont pentru operație. A păstrat doar o hârtie cu numărul de confirmare.
Operația a avut loc într-o miercuri dimineață. A durat patru ore și jumătate. Ghiță a așteptat pe un coridor, lângă un geam care dădea spre o parcare. Nu a mâncat, nu a băut, nu s-a mișcat.
La ora douăsprezece, un medic a ieșit.
„Sunteți soțul?”
„Da.”
„Totul a decurs bine. I-am montat trei stenturi. Inima funcționează. Acum urmează recuperarea, dar va trăi.”
Ghiță a dat mâna cu medicul, apoi a ieșit afară, în curtea spitalului. A îngenuncheat lângă un gard viu și a spus o rugăciune. Nu era un om credincios, dar în clipa aceea a crezut.
Anica s-a trezit după cinci ore. Primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
„Cât a costat?”
„Nu contează.”
„Ghiță, te-am rugat ceva. Cât a costat?”
„O sută douăzeci de mii.”
„De unde?”
„De la toți. Safta a dat banii pentru coșciugul ei. Radu a vândut peștele. Preotul a dat din fondul pentru acoperiș. Și barca. Am vândut barca.”
Anica s-a uitat la el. Nu a plâns. Doar a pus mâna pe hârtia cu numărul de confirmare, care stătea pe noptieră.
„Dă-mi telefonul.”
„De ce?”
„Vreau să sun la farmacie. Să le spun că mă întorc luna viitoare. Și să le spun că nu vând nimic. Voi lucra până la ultimul client. Până la ultima rețetă.”
Două luni mai târziu, Anica s-a întors în Sfântu Gheorghe. Ghiță o aducea cu o barcă închiriată. Când au ajuns la debarcaderul de lemn, tot satul era acolo. Copiii alergau pe schele, femeile țineau coșuri cu plăcinte, bărbații stăteau cu mâinile în buzunare, ca și cum ar fi venit la un eveniment oficial.
Safta a așteptat-o cu un buchet de crizanteme albe.
„Bine ai venit acasă, doamnă Anica.”
Anica a coborât din barcă, ținându-se de brațul lui Ghiță. A privit chipurile oamenilor. Pe unii îi știa de treizeci și opt de ani. Pe alții îi văzuse născându-se.
„Am venit să deschid farmacia”, a spus ea. „Mâine, la opt dimineața. Să veniți care aveți nevoie.”
Peste o zi, farmacia era deschisă. Anica stătea în spatele tejghelei, cu halatul alb, cu părul strâns într-un coc. Pe raft, lângă albumul cu rețete, pusese un caiet nou. Pe coperta lui scrisese: „Datorii — 2024”.
Pe la ora zece, s-a auzit clopoțelul de la ușă. Un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani a intrat, ținând în mână o cutie de carton legată cu sfoară.
„Doamnă Anica. Sunt Ionuț. Ionuț Barbu.”
Anica a lăsat din mână flaconul cu vitamine pe care îl măsura pentru bătrâna din fața ei.
„Ionuț.” A ocolit tejgheaua. „Ai crescut.”
„Ați plătit certificatul meu de naștere, când l-am pierdut și n-aveam un leu să-l refac. Și mi-ați dat bani de drum, când am plecat la București, să caut de lucru. Zece ani am purtat suma asta în cap. N-am putut s-o dau înapoi, pentru că n-am mai găsit drumul spre casă. Acum l-am găsit.”
A pus cutia pe tejghea. Sub sfoară, plicul cu banii pentru datorie stătea deasupra unui teanc de acte vechi — buletinul lui de-atunci, o poză, o scrisoare nedeschisă.
„Am adus și niște acte de-ale mele, pe care le-am uitat aici, în dulapul din spate, când am plecat în grabă. Le-ați păstrat?”
Anica a zâmbit și a scos de pe raftul de sus o cutie mai veche, prăfuită, cu numele lui scris cu carioca.
„Le-am păstrat. Știam că vii într-o zi.”
Ionuț s-a uitat la cutie, apoi la ea, apoi la caietul cu „Datorii — 2024” de pe tejghea. Anica l-a deschis, a scris ceva pe prima pagină și i l-a arătat: „Ionuț Barbu — achitat.”
„Ai spus la telefon că vii cu un prieten”, a zis Anica, punând cutia lângă a lui. „Are nevoie de ceva?”
„A rămas afară, se uită la debarcader. Are o tuse rea, de vreo două săptămâni.”
„Adu-l înăuntru.”
Ionuț a ieșit și s-a întors cu un bărbat scund, cu o șapcă trasă pe ochi. Anica a luat un flacon de pe raft, l-a pus pe tejghea și a întins mâna după stetoscopul agățat lângă calendar.
„Stai jos”, a spus ea. „Avem timp.”
Afară, prin ușa rămasă deschisă, se auzeau copiii alergând spre debarcader și ceainicul care începea să fiarbă în camera din spate.
