Mă numesc Doina Ionescu și am cincizeci și opt de ani. În urmă cu cinci ani m-am măritat cu Radu Popescu, un bărbat care pe atunci abia împlinise treizeci. Cu douăzeci și opt de ani mai tânăr decât mine. Ne-am cunoscut într-o dimineață de aprilie, în parcul Nicolae Titulescu din Brașov, la o clasă de qigong. Eu tocmai vândusem magazinul de antichități pe care îl clădisem împreună cu primul meu soț și mă simțeam ca o haină veche, scoasă din uz. Radu era instructorul – un tip subțire, cu umeri relaxați și o voce atât de calmă că până și porumbeii se opreau să asculte. Îmi corecta poziția cu palma abia atingându‑mi cotul și îmi spunea „fata mea” de parcă ar fi fost cel mai natural lucru din lume.
Prietenii mei m-au avertizat. „Doina, ăsta vrea casa ta de pe plajă. Vrea ce ţi‑a rămas de la Andrei.” Da, moștenisem de la fostul meu soț o vilă veche în Vama Veche, un apartament spațios pe strada Republicii, chiar în centrul Brașovului, și câteva economii care îmi permiteau să nu mă mai ating de niciun ban până la adânci bătrâneți. Dar Radu n-a cerut niciodată nimic. Făcea mâncare, mătura frunzele din curtea vilei când mergeam la mare, îmi aducea comprese calde când mă dureau genunchii și mă numea, cu o tandrețe care părea sinceră, „micuța mea”.
În fiecare seară, la Brașov, în apartamentul cu lambriuri de lemn și miros de ceară, Radu îmi pregătea un ceai. Mușețel, miere polifloră și felii subțiri de lămâie, într‑o cană mare de ceramică. „Bea tot, iubito. Să dormi liniștită,” îmi spunea mereu cu aceeași voce domoală. Și eu beam. Cană după cană, seară după seară, timp de cinci ani.
Într‑o noapte de noiembrie, Radu mi‑a spus că va sta treaz până târziu. „Am de pregătit niște plicuri cu plante pentru cursul de mâine. Tu culcă‑te, fata mea.” M‑a sărutat pe creștet și a ieșit din dormitor. Am tras plapuma, am stins lumina și am închis ochii. Dar somnul nu venea; poate tăcerea era prea groasă, poate vântul care bătea în ferestrele înalte ale apartamentului îmi dădea o stare de neliniște. Am rămas nemișcată vreo douăzeci de minute, apoi am auzit pași în bucătărie.
M‑am ridicat fără zgomot. Am pășit pe holul întunecat, ocolind scândura care scârțâia întotdeauna, și am împins ușa întredeschisă a bucătăriei. Radu stătea cu spatele la mine, lângă blatul de piatră. Din boxa mică de pe pervaz curgea o melodie de relaxare, așa că nu m‑a auzit. L‑am văzut cum deschide un sertar, scoate o sticluță de culoarea chihlimbarului, fără etichetă, și înclină gâtul sticlei deasupra cănii mele. Una, două, trei picături transparente. Apoi a pus la loc sticluța și a amestecat încet cu o linguriță, exact ca în fiecare seară. Mușețel, miere și… ceva în plus.
Corpul mi‑a amorțit complet. Am dat un pas înapoi și, din greșeală, am atins cu șoldul clanța de la cămară. Un clic metalic, slab, dar Radu a întors capul. M‑am lipit de peretele rece, cu respirația tăiată. Câteva secunde n‑a mai făcut nimic, apoi a dat muzica mai tare și a continuat. Când a luat cana și a pornit spre dormitor, eu m‑am grăbit să mă bag în pat, cu fața la fereastră, prefăcându‑mă că dorm.
„Uite, fata mea,” a zis el din cadrul ușii. S‑a apropiat, a pus cana pe noptieră și m‑a mângâiat ușor pe umăr. Mi se făcuse pielea ca de găină, dar am reușit să îngaim un „Mai târziu… mi‑e prea cald acum.” A ezitat câteva clipe, apoi a lăsat‑o acolo și s‑a dus în patul lui. A adormit repede, cu respirația regulată.
Eu am stat nemișcată până când luna s‑a mutat pe cer. Apoi am luat cana, am vărsat tot lichidul într‑un termos mic pe care îl țineam pentru excursii și l‑am ascuns în dulapul cu pălării. N‑am închis un ochi până dimineață.
În zori, imediat ce Radu a plecat la sală, am luat termosul și am mers pe jos până la o clinică privată de lângă Piața Sfatului. În sala de așteptare, o asistentă cu părul prins în coc mi‑a oferit un espresso la automat. Cafeaua avea gust de ars și paharul de carton mi‑a rămas în mână mult după ce l‑am golit. Două zile mai târziu, doctorul m‑a chemat în cabinet. Pe birou avea o agendă plină de notițe și o poză cu o fetiță care râdea.
„Doamnă Ionescu,” a spus el, cu o voce care nu voia să sperie, „lichidul pe care l‑ați adus conține un sedativ puternic, din clasa benzodiazepinelor. Urmat regulat, poate cauza amețeli, pierderi de memorie și dependență fizică. Cine v‑a dat asta nu urmărea să vă ajute somnul.”
Am simțit cum mi se încordează brusc pielea de pe brațe. Cinci ani de grijă, de mângâieri, de „fata mea” spus cu blândețe – și în fiecare seară îmi turna picături care să mă țină amorțită. M‑am sprijinit cu ambele palme de birou și am fixat poza fetiței până când marginile s‑au estompat.
Seara, l‑am așteptat pe Radu în bucătărie. Cană goală, sticluța de chihlimbar pe masă, lângă raportul clinicii. Când a intrat și a văzut aranjamentul, s‑a oprit în mijlocul camerei, cu cheile în mână.
„Ce s‑a întâmplat, Doina?”
Am împins spre el foaia. „Ce mi‑ai pus în ceai, Radu? Cinci ani de zile.”
A citit, sau s‑a prefăcut că citește. Fața i s‑a schimbat, dar nu în vinovăție – mai degrabă ca și cum l‑aș fi prins ascunzând un cadou înainte de ziua mea. A clătinat din cap, cu un zâmbet subțire.
„Ești prea suspicioasă. Am vrut doar să te relaxezi, să nu te mai consumi pentru orice fleac. E ceva natural, un extract…”
„Minți,” l‑am întrerupt. „Am du-te la clinică, am mostră, am dovada. M‑ai drogat ca să fiu docilă, nu ca să dorm. Ca să nu întreb, să nu mă gândesc. Ca să potrivești tu totul.”
A pășit spre mine și, o fracțiune de secundă, am zărit altceva în expresia lui – o răceală pe care n‑o mai văzusem niciodată. S‑a oprit la un pas distanță. „Fără mine ești singură, Doina. Și nu mai ai treizeci de ani. Cine o să stea lângă tine?”
Am simțit cum fierbe ceva în stomac, dar n‑am ridicat vocea. „Ieși din casa mea. Acum.”
A râs scurt, aproape fără sunet, a pus cheile pe masă și a plecat fără să se uite înapoi. Ușa apartamentului s‑a închis cu un ecou care a rămas în pereți câteva zile.
În lunile care au urmat, am schimbat încuietorile, am pus avocatul să se ocupe de anulare și am scos la vânzare apartamentul din Brașov. M‑am mutat permanent în vila din Vama Veche, acolo unde curtea nu are poartă și unde nisipul intră pe sub ușă chiar și când nu e furtună. Singurătatea de acolo nu m‑a speriat, dimpotrivă, fiecare zgomot era al meu.
În a treia săptămână de când stăteam la vilă, am început să ies pe plajă în zori. La început făceam qigong singură, cu tălpile goale în nisipul rece. După o vreme, mi s‑a alăturat o vecină, apoi încă două doamne din sat. Acum am un grup de opt femei, toate trecute de cincizeci de ani, cu care ne întâlnim de trei ori pe săptămână lângă epava ruginită din capătul plajei. Nu vorbim mult, dar ne mișcăm împreună și asta ține loc de o mie de cuvinte.
Într‑o seară de august, după ce am stat până târziu să repar tencuiala de pe verandă, mi‑am pregătit o cană de mușețel cu miere. Același ritual, dar fără sticluța ascunsă, fără mâna altcuiva care să decidă când și dacă voi adormi. Am ieșit pe terasă și am privit marea care respira undeva în întuneric. Am dus cana la buze și am sorbit încet.
În clipa aceea, de după colțul casei a apărut un câine ciobănesc, bătrân, cu o ureche zdrelită, care se aciuase prin zonă. S‑a așezat lângă scaunul meu și a lăsat capul pe labe. Am râs fără motiv și am lăsat cana goală pe balustradă. Luna tocmai se ridicase deasupra apei și făcea o dâră argintie până aproape de țărm.
