Stela trăia într-un apartament modest din Brașov, la etajul trei, cu geamurile dând spre Tâmpa. De douăzeci și trei de ani, de când rămăsese văduvă, singura ei busolă fusese nepoata, Ana. Fiica ei plecase în Italia la muncă și nu se mai întorsese niciodată cu adevărat — doar scrisori și bani din când în când. Așa că Stela o crescuse pe Ana de la cinci luni, cu biberonul pregătit la două noaptea și cu povești șoptite lângă perna prea mare pentru un copil atât de mic.
Ana ajunsese în clasa a douăsprezecea. Vocea ei răsuna prin casă de cum descuia ușa: „Bunico, azi am luat zece la bio!”, „Bunico, mă ajuți să aleg rochia de bal?”. Planul era simplu și frumos: admiterea la Medicină la Cluj, căminul studențesc, apoi prima consultație într-un cabinet de pediatrie — Ana visa să vindece copii.
Cu trei luni înainte de absolvire, într-o seară de noiembrie cu burniță măruntă, Ana nu a mai ajuns acasă. Un șofer beat a intrat pe contrasens pe strada de lângă liceul Andrei Șaguna. Stela a aflat de la un vecin care sunase la ușă, ținând în mână o pălărie udă de ploaie — pălăria Anei. În noaptea aia, Stela a îmbătrânit zece ani într-o oră.
Săptămâni întregi n-a putut să intre în camera nepoatei. Ușa aia albă cu autocolantul decolorat cu „Bine ați venit!” rămăsese un zid. Până într-o dimineață de mai, când o colegă de clasă a Anei a sunat-o să o întrebe dacă poate împrumuta o carte pentru examenul de admitere. Fata avea vocea subțire, nesigură. Stela a intrat în cameră.
Mirosul o aștepta acolo — un amestec de creion ascuțit, jeleu de trandafiri și ceva proaspăt spălat. Pe birou stătea un caiet de biologie deschis, cu o schiță făcută cu pixul roșu. Iar pe ușa dulapului atârna rochia.
Ana o alesese după trei drumuri până la mall-ul din Târgu Mureș. Era o rochie verde-pădure, simplă, cu bretele subțiri și o broderie argintie la tiv, ca un râu înghețat. O plătiseră împreună — jumătate din pensia Stelei, jumătate din banii strânși de Ana din meditațiile pe care le dădea la matematică unor copii de gimnaziu.
Stela a stat pe marginea patului și a plâns până i s-a uscat gura. Apoi, în aceeași după-amiază, s-a dus la dirigintele clasei a douăsprezecea și l-a întrebat: „Cunoașteți vreo fată care n-are cu ce merge la bal?”.
Două zile mai târziu, o chema pe Larisa. Tatăl ei lucra în construcții și stătea de șase luni fără contract, mama îngrijea o bătrână pe 1800 de lei pe lună. Larisa venea la școală cu același ghiozdan peticit de trei ori. Când Stela i-a întins cutia cu rochia, fata a împins-o înapoi de două ori: „Nu pot să primesc așa ceva, doamnă”. A treia oară, a luat cutia și a ținut-o lipită de piept, fără să scoată niciun sunet.
În dimineața balului, Stela își făcea cafea în bucătărie. Prin fereastra deschisă se auzea cum tropăie porumbeii pe pervaz. Deodată, un claxon lung și grav a spart liniștea străzii. Stela s-a uitat pe geam. O limuzină neagră, lucioasă, staționa în fața blocului.
Șoferul — un bărbat cu o șapcă bleumarin — a coborât și a deschis ușa din spate. Din mașină, cu rochia verde-pădure strălucind în soarele de iunie, a ieșit Larisa. Avea ochii înroșiți și un plic alb în mână.
Stela a coborât scările fără să simtă treptele sub papuci. Când a ajuns lângă limuzină, inima îi bătea în tâmple.
— De ce ai venit aici? a întrebat ea, cu vocea răgușită. Ar trebui să fii la bal, fată dragă…
Larisa i-a întins plicul. Mâna îi tremura.
— Am găsit asta cusută în poala rochiei, aseară, când am probat-o din nou. Am desfăcut tivul și am văzut hârtia. E scrisul Anei. Nu știu cum a ajuns acolo.
Stela a deschis plicul. Înăuntru era o foaie de caiet împăturită. Scrisul era al Anei — litere mici, grăbite, cu „t”-urile tăiate oblic. Biletul spunea: „Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai port rochia asta. Dar tu o porți. Și atunci, te rog ceva: dansează și pentru mine. Și fă-ți curaj. Curajul se ia cu împrumut de la oamenii care cred în tine. Bunica mea are destul pentru toată lumea. Ai grijă de ea.”
Stela a ridicat privirea. Cerul de iunie era atât de albastru încât aproape că durea. Larisa stătea nemișcată, cu o lacrimă oprindu-i-se în colțul gurii.
— Doamnă Stela, a spus ea încet, am intrat la Medicină. Am primit rezultatul acum trei zile. Fără rochia asta n-aș fi avut curajul să mă duc la examen. M-am uitat la mine în oglindă înainte să intru și mi-am zis: „Ana a stat în rochia asta. Ea nu s-ar fi dat bătută”.
Stela a închis ochii. Un tramvai a trecut pe linia din vale, huruind metalic. Mirosul de tei înflorit de pe bulevard intra în piept ca un ac gol.
— Să știi, a zis ea după un timp, că în buzunarul din stânga al rochiei e o broșă. Eu i-am prins-o acolo în seara dinainte, înainte să… — s-a oprit, a înghițit în sec. — E o libelulă de argint. Anei îi plăceau libelulele. Zicea că zboară în toate direcțiile deodată, exact cum vrea ea să trăiască.
Larisa a pipăit buzunarul, a scos broșa și a prins-o deasupra inimii. Șoferul stătea sprijinit de mașină, cu șapca în mână, fără să scoată o vorbă.
Stela a mai deschis o dată biletul, l-a împăturit la loc și l-a băgat în buzunarul halatului de casă. A simțit ceva ce nu mai simțise din noiembrie: o ușurătate minusculă, ca și cum cineva ar fi desfăcut un nod prea strâns.
— Acum du-te, i-a spus ea Larisei. Și dansează. Serile astea trec repede, să știi.
Larisa a urcat în limuzină. Mașina s-a pus în mișcare încet, cu un zumzet adânc. Stela a rămas pe trotuar, cu mâinile în buzunare, pipăind colțul hârtiei. Dinăuntru, libelula de argint a clipit o dată în lumina farurilor care se stingeau pe colț.
Seara, Stela a deschis larg fereastra din bucătărie. De undeva din centrul vechi se auzea muzică — poate chiar de la balul liceenilor. A turnat apă într-un pahar, a băut pe jumătate și a lăsat paharul pe pervaz, lângă o mușcată care înflorise fără să bage de seamă nimeni.
