— Silvia, fata mamei… eu sunt!
Femeia în paltonul elegant a făcut un pas înapoi, ca și cum bătrâna din fața ei ar fi putut s-o murdărească doar atingând-o. A privit-o rece, din cap până-n picioare, apoi a spus tare:
— Doamnă, ați greșit persoana. Nu vă cunosc.
Maria Ionescu a rămas cu brațele întinse în mijlocul Gării de Nord. Oamenii treceau pe lângă ea cu valize, cafea, telefoane, vieți grăbite. Pentru toți era doar o bătrână rătăcită.
Pentru Silvia era trecutul pe care îl îngropase.
— Silvia… — a șoptit Maria. — Sunt mama ta, fata mea. Uită-te la mine.
Silvia simțea privirile cunoscuților lui Andrei în spate. Oameni eleganți, oameni cărora le spusese ani de zile că părinții ei fuseseră intelectuali și muriseră demult. Oameni care nu trebuiau să vadă baticul mamei, paltonul vechi, geanta grea cu borcane de dulceață.
— Vă rog să plecați, a spus Silvia printre dinți.
Maria a coborât mâinile.
— Ți-am adus dulceață de zmeură. Și șosete. Le-am tricotat eu. Poate ți-o fi frig în orașul ăsta mare…
Silvia a închis ochii o clipă.
Vocea aceea o lovea într-un loc pe care îl crezuse mort.
— Chem paza, a spus ea.
Maria s-a aplecat după geantă. Mâinile îi tremurau. Un borcan a căzut și s-a spart. Dulceața roșie s-a întins pe podeaua gării.
Un bărbat s-a oprit.
— Mamăie, sunteți bine?
Maria a dat din cap.
— Sunt bine. Doar că… am greșit omul.
Apoi s-a uitat la Silvia.
— Fata mea n-ar fi vorbit așa.
Silvia n-a spus nimic.
S-a întors și a plecat.
Acasă, Andrei o aștepta.
Nu era furios. Asta a speriat-o cel mai tare. Stătea la masă, cu telefonul lângă el.
— Cine era femeia de la gară?
— Nu știu despre ce vorbești.
— Silvia.
Atât. Numele spus simplu. Fără țipăt.
Ea s-a așezat.
— Era mama mea.
Andrei a închis ochii.
— Mama ta e moartă. Așa mi-ai spus.
— Nu puteam să-ți spun adevărul.
— De ce?
— Pentru că veneam dintr-un sat sărac. Pentru că mama purta batic. Pentru că tata a fost om simplu. Pentru că oamenii ca voi râd de oamenii ca noi.
Andrei a lovit ușor masa cu palma.
— Nu. Oamenii ca mine râd de minciună. De cruzime. De faptul că ai privit femeia care te-a crescut și ai făcut-o străină.
Silvia a început să plângă, dar el nu s-a apropiat.
— Ai fost rușinată de ea, a spus el. Dar azi eu sunt rușinat de tine.
Cuvintele au rămas între ei toată noaptea.
Dimineața, Silvia s-a întors la Gara de Nord.
A căutat la pază, la ghișee, în sala de așteptare. Nimeni nu știa unde plecase bătrâna. Până când o femeie de la curățenie i-a spus:
— Pe doamna aceea cu geanta? I s-a făcut rău aseară. A luat-o ambulanța.
Silvia a simțit că se sufocă.
La spital, Maria era într-un salon mic. Pe noptieră stăteau două borcane de dulceață și șosetele tricotate. De parcă, și după umilință, tot ce avusese mai bun păstrase pentru fiica ei.
— Mamă…
Maria a deschis ochii.
— Nu știu dacă mă cunoașteți, doamnă, a spus ea încet.
Silvia a izbucnit în plâns.
— Te rog, nu-mi spune așa.
— Cum să-ți spun? Pe nume? Pe cel adevărat sau pe cel pe care ți l-ai făcut ca să nu mai ai mamă?
Silvia s-a prăbușit pe scaun.
— Mi-a fost rușine.
— De mine?
— De tot ce am fost.
Maria a întors privirea spre fereastră.
— Eu n-am avut palate să-ți dau. Ți-am dat ce-am avut: bani de drum, mâini muncite, nopți nedormite și dragoste. Dacă asta ți-a fost rușine, atunci nu eu sunt săracă, fata mea.
După externare, Silvia a vrut s-o ia în București.
— O să ai cameră, medic, tot ce vrei.
Maria a clătinat din cap.
— Eu nu pentru cameră am venit. Am venit să-mi văd copilul.
— Și acum?
— Acum l-am văzut.
Silvia a mers cu ea în Valea Râului.
Satul i s-a părut mai mic decât în amintiri. Casa mai joasă. Curtea mai tăcută. Dar mărul era acolo. Și în casă mirosea a mere, a lemn vechi și a copilărie.
Pe perete era fotografia ei.
— Ai păstrat-o?
— Mamele nu aruncă pozele copiilor fiindcă nu mai sună.
Atunci Silvia a îngenuncheat.
— Mamă, nu știu dacă meriți să mă ierți. Dar eu vreau să învăț să fiu fiica ta din nou.
Maria nu a ridicat-o imediat.
A lăsat tăcerea să lucreze.
Apoi i-a pus mâna pe cap.
— Ridică-te. Nu vreau să te văd jos. Vreau să te văd adevărată.
Silvia a început să vină în sat. La început greu, stângaci, vinovat. Apoi tot mai firesc. A reparat gardul, a schimbat acoperișul, a dus-o pe Maria la medic. Dar cel mai greu nu a fost să repare casa.
Cel mai greu a fost să stea la masă și să asculte.
Despre anii în care nu sunase.
Despre nopțile în care mama așteptase.
Despre fiecare “la anul” care devenise o rană.
Andrei i-a spus într-o seară:
— Nu știu dacă pot avea încredere în tine ca înainte. Dar dacă vrei să repari, nu fugi.
Silvia n-a mai fugit.
La următoarea aniversare a Mariei, telefonul nu a mai fost centrul mesei. Silvia era acolo, cu mâinile pline de făină, pregătind plăcintă cu mere.
Maria a deschis un borcan de dulceață.
— Mai vrei o linguriță, ca atunci?
Silvia a zâmbit prin lacrimi.
— Da, mamă. Dacă mai ai pentru mine.
Maria a oftat încet.
— Pentru copilul tău, o mamă păstrează mereu ceva. Chiar și când copilul uită drumul spre casă.
Afară, mărul bătrân își scutura frunzele.
Dar în primăvară avea să înflorească din nou.