Corina avea patruzeci și șase de ani și un atelier de croitorie pe strada Zorilor, în Craiova, moștenit de la mama ei. Trei mașini de cusut, un manechin cu ac de gămălie în piept și un miros de material nou care nu se ducea niciodată, oricât ar fi aerisit vara.
Ginerele ei, Vlad, venise în familie acum șase ani, când se însurase cu Ioana, fata Corinei. Vlad lucra ceva cu utilaje agricole, vindea și reparate, nu prea se știa exact ce, pentru că el vorbea puțin și cerea mult.
— Mamă, hai să facem actele pe firmă comune, zicea el la fiecare masă de duminică. Tu ai atelierul, eu am capital, facem o firmă mare, deschidem și-n Băilești.
Corina zâmbea și schimba vorba. Nu avea încredere. Nu din răutate, ci pentru că îl văzuse pe Vlad numărând de trei ori restul la piață, de parcă vânzătoarea ar fi vrut să-l fure cu cinci lei.
În vara asta, lucrurile s-au precipitat. Ioana rămăsese însărcinată cu al doilea copil, iar Vlad venise cu o poveste nouă: utilajul lui principal, un tractor cu remorcă, se stricase, iar reparația costa patru mii de euro. Fără el, spunea, nu avea din ce trăi familia.
— Mamă, tu ai bani puși deoparte. Știu de la Ioana. Împrumută-ne, te rog, îi returnăm până de Sfântul Andrei.
Corina avea, într-adevăr, șaptesprezece mii de lei strânși în unsprezece ani, bănuț cu bănuț, din comenzi de rochii de mireasă și reparații la paltoane. Banii ăștia erau pentru ziua în care mașinile de cusut aveau să cedeze de-a binelea, pentru chiria pe atelier dacă proprietarul o mărea, pentru orice se putea întâmpla unei femei singure la vârsta ei.
I-a dat, totuși, nouă mii de lei. Nu tot. A simțit, fără să știe de ce, că trebuie să păstreze o parte.
A trecut Sfântul Andrei. A trecut și Crăciunul. Vlad venea la masă, mânca sarmale, râdea, povestea despre cum îi mersese bine cu utilajul reparat, dar de bani nu pomenea nimic. Când Corina a întrebat-o pe Ioana, fiica ei a lăsat privirea în farfurie și a spus doar:
— Mamă, nu mă băga și pe mine în asta.
În ianuarie, Corina s-a dus la atelier într-o dimineață cu polei pe trotuar și a găsit lacătul schimbat. Nu era lacătul ei, cel vechi, cu cheie mare, ruginită la vârf. Era unul nou, argintiu, cu cip.
A sunat-o pe Ioana. A răspuns Vlad.
— Mamă, stai liniștită, a zis el, cu o voce calmă care pe Corina a scos-o din minți mai tare decât orice țipăt. Am făcut un contract de comodat cu tine acum două luni, ți-am pus hârtia să semnezi, ai semnat, nu-ți aduci aminte? Spațiul e acum pe firma mea, am nevoie de el pentru depozit de piese. Îți găsesc eu alt loc, nu te las pe drumuri.
Corina și-a amintit atunci de hârtia aceea. Vlad venise într-o seară cu un teanc de acte, spusese că sunt pentru asigurarea atelierului, ca să fie acoperit dacă se strică vreo mașină de cusut. Ea semnase fără să citească fiecare rând, avea client în ziua aia, o mireasă nervoasă care aștepta proba rochiei.
Nu era o asigurare. Era o cesiune a dreptului de folosință asupra spațiului, pe zece ani, către firma lui Vlad.
Trei zile Corina n-a ieșit din casă decât să cumpere pâine. A stat la masa din bucătărie, cu factura de întreținere neplătită lângă ceainic, și a numărat de câte ori se uitase la hârtia aia fără s-o citească. Afară, în curtea blocului, un câine vagabond, pe care vecinii îl hrăneau cu rând, lătra la fiecare mașină care intra pe alee. Corina asculta lătratul și număra: opt mii de lei rămași, chiria pe atelier pierdută, trei mașini de cusut încuiate într-un spațiu care nu mai era al ei.
A patra zi a sunat-o pe o fostă colegă de liceu, Simona, care lucra de douăzeci de ani ca notar la un birou de pe bulevardul Decebal. Simona a citit contractul de două ori, apoi a zis:
— Corina, hârtia e valabilă. Ai semnat-o. Dar nu e totul pierdut. Cesiunea e pe spațiu, nu pe utilaje. Mașinile de cusut sunt înregistrate pe numele tău, ai facturi de achiziție?
Avea. Le păstra pe toate, într-un dosar din plastic, cu eticheta scrisă de mână: „Atelier — acte".
— Atunci mergem la executor. Utilajele ies din spațiu, indiferent cine deține contractul pe pereți. Iar pentru cesiune, avem un unghi: ai semnat sub eroare indusă, el ți-a prezentat documentul ca fiind altceva. Depunem plângere pentru înșelăciune, cerem anularea cesiunii în instanță. Nu e rapid. Dar nu ești fără șansă.
Corina a mai stat o săptămână. Nu de frică, ci ca să strângă tot ce-i trebuia: facturile, extrasul de cont cu cei nouă mii de lei virați lui Vlad în vară, mesajele de pe telefon în care el scria „mamă, îți returnăm banii de Sfântul Andrei, promit".
Pe 14 februarie, Corina a mers cu Simona și cu un executor judecătoresc la atelier. Vlad era acolo, aranja niște cutii cu piese de tractor lângă manechinul cu ac de gămălie în piept. Când a văzut-o, a zâmbit, exact zâmbetul lui de la mesele de duminică.
— Mamă, ce cauți aici cu oameni străini?
— Nu sunt mama ta, Vlad. Sunt Corina.
Executorul i-a prezentat hotărârea provizorie: utilajele identificate în facturile anexate — trei mașini de cusut, un manechin, un fier de călcat industrial — se ridică din spațiu astăzi, indiferent de cine deține dreptul de folosință asupra imobilului. Vlad a citit, a citit din nou, a încercat să spună ceva despre „investiție" și „bani puși în renovare", dar executorul nu discuta despre asta, doar despre listă.
Trei bărbați chemați de Simona au încărcat mașinile de cusut într-o dubă. Corina a luat manechinul de mijloc, cel cu acul de gămălie încă în piept, și l-a dus ea singură, ținându-l de talie ca pe un partener de dans stângaci.
Ioana a venit la ușă în ultima clipă, cu burta mare de opt luni, și a spus doar:
— Mamă, iartă-mă. N-am știut ce să fac.
— Știu, a răspuns Corina. Dar am nevoie de atelier înapoi, nu de scuze.
Peste trei luni, procesul pentru anularea cesiunii s-a câștigat: judecătoria a reținut că documentul fusese prezentat cu titlu fals, iar cesiunea a fost declarată nulă. Corina a recuperat spațiul de pe strada Zorilor. A plătit din cei opt mii de lei rămași o firmă nouă la ușă și un lacăt cu cheie mare, la fel ca cel vechi, fiindcă pe cele cu cip nu avea încredere.
Cei nouă mii de lei împrumutați lui Vlad nu i-a mai cerut înapoi în instanță — a preferat să-i treacă pe o listă separată, într-un caiet, sub titlul „datorii care nu se mai discută la masă". Cu Ioana a continuat să vorbească, mai rar, mai scurt. Cu Vlad, niciodată.
Într-o dimineață de mai, deschizând atelierul, Corina l-a văzut pe câinele vagabond din curtea blocului culcat exact în dreptul ușii, ca și cum ar fi așteptat-o. I-a pus apă într-un capac de la o cutie de conserve și a intrat să pornească mașinile de cusut, una câte una.
