— Serios, ți-e greu să speli patru farfurii? — a spus Mihai, fără să-și ridice privirea din telefon.

— Serios, ți-e greu să speli patru farfurii? — a spus Mihai, fără să-și ridice privirea din telefon.

Și după propoziția aceea am simțit pentru prima dată că sunt singură. Singură în casa mea. Singură lângă omul cu care așteptam un copil.

Eram în săptămâna a cincisprezecea de sarcină. Nu aveam încă o burtă mare, dar corpul meu se schimbase deja. Oboseam altfel. Mai adânc. Mai greu. Seara mă durea spatele, mi se umflau picioarele și uneori îmi venea să plâng fără un motiv clar.

În seara aceea eu gătisem. Eu pusesem masa. Eu strânsesem tot.

Apoi am întrebat încet:

— Mihai, speli tu vasele, te rog? Nu mai pot sta în picioare.

El era pe canapea, cu telefonul în mână.

— Sunt patru farfurii. Te descurci.

Da, erau patru farfurii. Dar în clipa aceea nu farfuriile m-au durut. M-a durut faptul că el nu mă vedea.

Nu vedea sacoșele de la Kaufland pe care le căram singură. Nu vedea cum mă așezam pe marginea patului cu mâna pe burtă. Nu vedea că după muncă nu mai eram doar obosită, ci stoarsă.

Când încercam să-i explic, îmi răspundea mereu la fel:

— Ioana, ești gravidă, nu bolnavă. Nu exagera.

Acel “nu exagera” îmi intra sub piele.

Eu nu voiam să fiu tratată ca o regină. Nu voiam dramă. Voiam doar să simt că omul de lângă mine înțelege că sarcina nu e un moft. Că acest copil nu crește doar în corpul meu, ci și în viața noastră.

Dar Mihai avea argumentul lui preferat:

— Eu muncesc. Aduc bani în casă. Nu beau, nu umblu aiurea. Ce mai vrei?

Și exact aici era problema. A munci, a nu bea și a nu înșela nu sunt dovezi de iubire extraordinară. Sunt lucruri normale. Minime. Și eu munceam. Și eu nu dispăream noaptea. Și eu nu ceream diplomă pentru asta.

Apoi a apărut Victor.

Nu în sensul acela de film. Victor era colegul lui Mihai de la firmă. Îl știam din vedere. Un bărbat calm, politicos, cu o tristețe pe care n-o afișa, dar se simțea.

Mihai îmi povestise cândva că Victor fusese logodit. Avusese grijă de iubita lui însărcinată, o dusese la controale, îi cumpărase tot ce poftea. Apoi aflase că acel copil nu era al lui.

M-am gândit că un om după așa ceva devine rece.

Victor nu devenise.

Într-o zi m-a văzut ieșind de la serviciu, palidă, cu două sacoșe.

— Ioana, hai că te duc eu acasă.

— Nu, mulțumesc, iau autobuzul.

— Nu arăți bine. Nu e momentul să faci pe eroina.

M-a dus până la bloc, m-a ajutat cu sacoșele și mi-a zis simplu:

— Ai grijă de tine. Acum contează doi oameni, nu unul.

Am urcat în apartament și am plâns în baie. Pentru că un străin spusese în zece secunde ce soțul meu nu reușise să spună în săptămâni.

Într-o seară l-am rugat pe Mihai să ducă gunoiul.

— Serios? — a izbucnit el. — Poate îl chemi pe Victor. Că văd că el e foarte preocupat de tine.

Am înghețat.

— Ce vrei să spui?

Mihai s-a ridicat de pe canapea și m-a privit cu o răceală nouă.

— Crezi că sunt prost? Crezi că nu văd cum se bagă în seamă?

În clipa aceea telefonul meu a început să sune. Pe ecran scria: Victor.

Nici nu am apucat să ating telefonul. Mihai mi l-a smuls din mână.

— Hai să auzim ce vrea, — a spus el.

— Dă-mi telefonul.

Dar răspunsese deja.

— Ioana? — vocea lui Victor era calmă, dar îngrijorată. — Scuze că sun. Mihai a uitat niște acte la firmă. Și… dacă tot sun, voiam să verific dacă ești bine. Azi era foarte nervos.

Mihai a încleștat maxilarul.

— De când verifici tu dacă soția mea e bine?

S-a lăsat o tăcere scurtă.

— De când am observat că uneori eu, un coleg, par să observ mai mult decât tine, soțul ei.

— Nu te băga în familia mea!

— Atunci poartă-te ca și cum ai avea una.

Mihai a închis și a aruncat telefonul pe masă.

— Frumos. Acum mă face de râs și colegul meu.

Eu am simțit că ceva se rupe în mine. Nu tare. Nu dramatic. Mai degrabă ca un fir subțire care ținuse prea mult.

— Nu Victor te face de râs, Mihai. Tu te faci.

El a făcut un pas spre mine.

— Deci îl aperi?

— Nu. Mă apăr pe mine.

Apoi mi s-a făcut brusc rău. Camera s-a mișcat, lumina s-a întins, iar eu m-am prins de spătarul scaunului.

— Ioana?

M-am trezit pe canapeaua din cabinetul medicului. Mihai stătea lângă mine, alb la față.

Doctorița vorbea pe un ton ferm:

— Sarcina este în regulă acum, dar stresul și oboseala nu sunt glume. Soția dumneavoastră nu trebuie să demonstreze nimănui că poate duce totul singură.

Mihai n-a spus nimic.

Acasă, a încercat să mă ia de mână.

— Ioana, îmi pare rău.

Mi-am retras mâna.

— Nu vreau scuze spuse de frică. Vreau să înțelegi.

— Am înțeles.

— Nu. Ai văzut consecința. Înțelegerea vine după ce schimbi ceva.

A doua zi am plecat la mama. Aveam nevoie de liniște. Nu de scandal, nu de gelozie, nu de justificări.

Mihai a început să scrie.

“Am spălat vasele.”

“Am dus gunoiul.”

“Am cumpărat fructe.”

I-am răspuns abia după câteva zile:

“Nu-mi raporta normalitatea ca pe o realizare.”

A venit la mama într-o duminică. Fără flori. Fără teatru. Cu ochii obosiți.

— Am vorbit cu Victor.

— Și?

— I-am mulțumit. După ce mi-am cerut scuze.

Am tăcut.

— Și m-am înscris la cursul acela pentru viitori tați. Și vreau să mergem la consiliere. Dacă mai vrei și tu.

— Nu știu dacă mai vreau ca înainte, — am spus sincer. — Dar vreau să văd dacă poți fi partener, nu doar om care aduce salariu.

A durat. Nu s-a schimbat peste noapte. La început întreba: “Te ajut?” Iar eu îi spuneam:

— Nu mă ajuți. Îți faci partea.

A învățat. Încet. Uneori greoi. A început să vină cu mine la controale. A învățat să facă supă. A spălat vasele fără să le numere. A coborât gunoiul fără să ofteze.

Când s-a născut fiul nostru, Mihai a plâns. Nu frumos, discret, ca în filme. A plâns cu tot corpul.

Seara, acasă, după ce am adormit copilul, l-am găsit în bucătărie spălând biberoane.

— Nu trebuia acum, — i-am spus.

El s-a întors spre mine.

— Ba trebuia. Nu pentru că mi-ai cerut. Pentru că am văzut.

Și poate asta era tot ce îmi dorisem de la început.

Nu patru farfurii curate.

Ci un bărbat care vede.