Canicula aia de august mă topea și pe dinăuntru, nu doar pe piele. Lucram la cafeneaua din centrul Clujului, opt ore în picioare, cu aerul condiționat stricat de o săptămână. Seara, pe la șase, am ieșit în stradă și asfaltul mirosea a smoală topită. Tramvaiul 25 întârzia, iar în stația de lângă Piața Mihai Viteazul nu era nimeni, doar un bătrân rezemat de peretele panoului publicitar.
Îl remarcasem și dimineață, când mă grăbeam spre tură. Acolo stătea, cu o sacoșă de pânză la picioare. Acum sacoșa căzuse, iar el se ținea cu o mână de stâlpul stației. Avea fața roșie, respirația scurtă.
M-am apropiat. Îi oferisem sticla mea de apă, pe jumătate plină. El a apucat-o, a băut o gură, apoi genunchii i s-au înmuiat și a alunecat pe cimentul fierbinte. Am apucat să-l prind de umeri, nu l-am lăsat să se lovească la cap. Am strigat după ajutor. O femeie cu cărucior de cumpărături s-a oprit, a clătinat din cap și a plecat grăbită. Un tip cu bicicletă a trecut pe lângă noi fără să întoarcă capul. Am sunat la 112.
Cât am așteptat ambulanța, i-am ținut capul pe genunchi. Mirosea a naftalină și a tutun vechi. Mi-a apucat mâna cu forță, degetele lui reci, deși afară erau treizeci și opt de grade. Mi-a zis ceva cu vocea gâtuită, n-am înțeles. Apoi, chiar înainte ca paramedicii să-l ridice pe targă, i-am simțit degetele în buzunarul blugilor. N-am apucat să reacționez — l-au urcat în mașină și au plecat cu sirena.
Am rămas acolo, cu sticla goală în mână. Peste drum, la cofetăria Central, cineva râdea. Eu aveam pulsul în gât.
Apartamentul meu era o garsonieră la etajul trei, pe strada Horea, fără aer condiționat. Urcasem scările cu limba scoasă. Pe palier, pisica vecinului de la doi, o torcătoare gri, își ascuțea ghearele de preș. Becul de pe casa scării pâlpâia. În fața ușii mă aștepta ea. Elena, fiica proprietarului. Sub patruzeci de ani, cu unghii perfect ovale și o geantă de firmă.
— Ai întârziat cu plata, Ioana. Trebuia ieri.
— Am plătit ieri. Ți-am trimis dovada pe WhatsApp.
— Aia a fost pentru penalizările de la luna trecută. Acum sunt alți 2.400 de lei. Dacă până vineri nu-i ai, te dau afară.
Scotea din geantă o hârtie. O mâzgălise chiar ea, cu antetul firmei de administrare. A lipit-o pe ușă cu bandă adezivă, de parcă ar fi pus un afiș electoral.
Am intrat, am închis ușa și am lăsat-o să bată. Am auzit-o trântind ușa de la intrare. M-am așezat pe podea, lângă patul nefăcut, și am băgat mâna în buzunar după telefon. Degetele au dat peste ceva moale, un bilet împăturit în patru. L-am scos. Hârtie de caiet, cu scris tremurat.
„Dacă citești asta, m-ai ajutat azi și nu mai am cui să-i spun altfel — nu pot vorbi tare, îmi tremură vocea și oamenii nu ascultă un bătrân agitat pe geam de ambulanță. Te rog, nu mă căuta la spital, n-are rost, nu mă lasă vizite decât familia trecută pe listă, iar familia mea e problema. Du-te la autogara de pe strada Aurel Vlaicu, la caseta 214. Codul e 77-31-09. Ia mapa de acolo și du-o unui avocat de încredere — cere-l pe domnul Petrescu, din Piața Unirii, i-am fost coleg de facultate acum patruzeci de ani, el mă știe. Eu sunt adevăratul proprietar al blocului de pe strada Horea 12. Elena e fiica mea. M-a scos din casă și îmi falsifică semnătura de doi ani. Am nevoie de cineva din afară care să ducă dovezile mai departe, cât timp eu sunt internat sub numele Constantin Sabău. — Constantin”
Am citit de trei ori. Afară, tramvaiul 25 a trecut hurducăind, iar geamul a vibrat. M-am ridicat brusc. Biletul era ud pe margini — de la transpirația mea, nu de la apă.
Dis-de-dimineață, la șapte, eram deja în fața autogării. Mirosul de motorină și de pâine caldă de la chioșc. Am găsit caseta, am introdus codul. Ușa s-a deschis cu un clic sec. Înăuntru era o mapă de carton, grea cât o cărămidă. Am deschis-o pe genunchi, chiar acolo, lângă un grup de navetiști care beau cafea la pahar.
Documente, acte de proprietate, extrase de cont, procuri. Semnături. Unele erau șterse și refăcute. Altele, copiate. Am văzut și o fotografie veche, alb-negru, cu un bărbat tânăr și o fetiță în rochie albă. Am închis mapa și am luat un taxi până în Piața Unirii.
Domnul Petrescu avea un birou mic, cu un ventilator care bâzâia la fereastră și un teanc de dosare legate cu sfoară. A ascultat, a frunzărit documentele, s-a oprit mult la o pagină cu o semnătură dublată. Mi-a spus, fără să ridice ochii:
— Dacă tot ce-mi arăți e adevărat, e treabă de câteva luni, nu de o după-amiază. Depunem plângere penală pentru fals, cerem o măsură provizorie de conservare a bunului, ca fiica lui să nu mai poată vinde sau ipoteca nimic cât timp se judecă. Restul — cine e proprietar de drept, cine plătește ce — se stabilește la proces. Poate dura un an, poate mai mult.
M-am uitat la el, cu mapa goală în poală.
— Și până atunci?
— Până atunci, tu ai depus mărturie și ai predat probele. Atât poți face.
Am plecat cu o copie a plângerii, ștampilată la registratură, nu cu nicio hotărâre. Zilele care au urmat s-au scurs greu. Elena a continuat să bată la ușă, de două ori pe săptămână, cu alte hârtii, alte sume. Am plătit din nou penalizările de 2.400 de lei, pentru că nu aveam curaj să risc executarea, iar domnul Petrescu mi-a zis să păstrez toate chitanțele, că vor conta la proces. Am sunat la spital de trei ori. De două ori mi-au spus că pacientul Constantin Sabău nu poate primi vizitatori în afara familiei. A treia oară, o asistentă mi-a zis, în șoaptă, că fusese externat cu o zi înainte.
L-am găsit abia peste trei săptămâni, când domnul Petrescu m-a sunat să-mi spună că bătrânul venise singur la birou, sprijinit într-un baston, și depusese o declarație notarială prin care revoca toate procurile date Elenei. Instanța emisese, în sfârșit, măsura de conservare cerută — nu o victorie, doar un blocaj care oprea vânzarea blocului până la judecarea pe fond.
Elena a aflat în aceeași zi, de la administratorul firmei. A venit la mine acasă, fără geanta de firmă de data asta, cu părul prins în grabă.
— Ești mulțumită? Tata e senil, nu știe ce semnează, iar tu profiți de un bătrân ca să-mi iei mie casa.
— Eu n-am luat nimic, Elena. Am dus niște hârtii la un avocat. Restul îl decide un judecător, nu eu.
A plecat trântind ușa scării, ca prima dată. N-a fost arestată. Poliția a deschis dosar pentru fals în înscrisuri, dar ancheta abia începuse, iar avocatul ei o sfătuise, cică, să nu mai calce pe strada Horea până la proces.
L-am revăzut pe domnul Constantin într-o dimineață de septembrie, la parterul blocului, unde administratorul îi pusese un scaun lângă cutiile poștale. Slăbise, avea încă branula lipită cu leucoplast pe dosul palmei. M-a chemat cu un gest mic.
— Am vorbit cu Petrescu. Cât ține procesul, chiria voastră intră într-un cont blocat, la tribunal, ca să nu poată nimeni s-o atingă. Iar penalizările pe care vi le-a pus Elena în ultimul an — pe toți, nu doar ție — le-am contestat în instanță, cu chitanțele adunate de administrator. Sunt vreo șaptesprezece apartamente, cu tot cu penalizările tale de două ori, iese o sumă de 15.400 de lei. Dacă judecătorul ne dă dreptate, se scad din ce mai datorează ea, nu se șterg pur și simplu.
— Și dacă nu vă dă dreptate?
— Atunci plătim în continuare, ca până acum. Dar măcar ai unde depune plângere, nu doar unde bate cineva la ușă.
Nu era o victorie limpede, dar era ceva de care mă puteam agăța. Mi-a pus în palmă un rând de chei — de la un apartament liber de la etajul doi, mai mare decât garsoniera mea.
— Ăsta e liber de trei ani. Stai acolo cât se judecă procesul. Nu-ți dau nimic, Ioana, îți dau timp.
Am luat cheile. Erau calde, de la buzunarul lui. Am urcat scările încet, cu geanta pe umăr, și am simțit cum genunchii îmi tremurau puțin, ca și cum aș fi cărat eu însămi mapa de carton toate săptămânile astea. Pe palier, pisica torcătoare de la vecinul de la doi mi-a ieșit în cale, indiferentă la tot ce se întâmplase.
Am intrat în apartamentul gol, cu pereți proaspăt zugrăviți și un miros slab de var. Am pus geanta jos. Din ea am scos cartea mea preferată, cu coperta îndoită, ridicată de pe trotuar în seara aceea cu camionul. Am așezat-o pe pervaz, lângă geamul fără perdea, și m-am uitat la strada Horea de sus, știind că procesul abia începea și că nimic din ce câștigasem nu era, încă, definitiv.
