Pe 14 mai, într-o curte interioară din Brașov, soarele cădea oblic peste teii bătrâni. Andrei ieșise cu o cană de cafea și țigările, se așezase pe banca de lemn de sub fereastra apartamentului lor de pe Strada Republicii. A tras un fum adânc, a privit frunzele fragede, a zâmbit – și trupul i s-a înmuiat brusc. Un cheag pornit din venă i-a oprit inima în câteva secunde. Avea patruzeci și trei de ani. Ioana l-a găsit când cafeaua încă aburea pe bancă, iar țigara se stinsese între degete.
Ioana a rămas cu Matei, doisprezece ani, Ilinca, opt, și un motan negru, uriaș, pe nume Negruț. Motanul era bătrân, leneș și nu mai iubise pe nimeni în afară de Andrei. După moartea lui, Negruț s-a retras în fotoliul din sufragerie, același fotoliu verde stins în care Andrei citea seara, și nu l-a mai părăsit decât pentru mâncare. Adultul, copiii, tot blocul – nimeni nu mai exista pentru el.
Doi ani au trecut ca un interval tern. Ioana muncea dimineața la o florărie din Piața Sfatului, iar seara făcea curat la un cabinet stomatologic. Casa lor rămăsese împachetată într-o liniște grea: perdeaua de la balcon era tot pe jumătate trasă, cum o lăsase Andrei, cana lui cu „Tatăl anului” stătea pe poliță, fotoliul verde nu fusese atins de nimeni. Copiii își făcuseră un obicei să intre pe vârfuri în sufragerie, ca și cum în fotoliu ar fi dormit încă tatăl lor, nu un motan.
În seara de 14 mai, la fix doi ani, motanul a părăsit fotoliul. S-a strecurat în dormitor, s-a urcat pe pat și s-a întins lângă Ioana, cu capul pe pernă, torcând atât de profund încât salteaua vibra. Ioana a adormit aproape imediat și l-a visat pe Andrei. De data asta nu era un fragment haotic, ci o întâlnire clară. Andrei purta cămașa albastră pe care ea o ținea încă în dulap, mirosea a cafea și tutun, și au vorbit ore întregi, cuvintele curgând firesc, ca în serile de dinainte. Dimineața, când s-a trezit, motanul dormea din nou în fotoliu, cu labele strânse sub bărbie.
Noaptea următoare, la fel. Și cea de după. Ioana a înțeles că Negruț e o punte – că blana lui neagră poartă încă memoria stăpânului și că doar în prezența lui i se deschide ușa către Andrei. L-a răsfățat cu somon afumat, i-a cumpărat o pernuță nouă, dar motanul nici măcar nu mirosea mâncarea. Stătea ore întregi cu ochii verzi-cenușii ațintiți la fereastră, ca și cum aștepta ceva.
Așa s-au scurs treizeci de nopți. În a treizeci și una, Andrei a prins-o de mână și a atras-o lângă el, pe banca din vis, sub același tei din curte. „E ultima dată, draga mea. Trebuie să mă lași să plec. Să trăiești, nu să aștepți. Să deschizi ferestrele, să scoți fotoliul, să lași loc și pentru altceva.” Ioana a încercat să protesteze, dar el i-a pus palma pe piept, exact deasupra inimii, și a spus: „Aici sunt mereu. Promite-mi că o să continui.” Apoi s-a risipit în lumină.
Dimineața, după ce a trimis copiii la școală cu pachetele de sandvișuri, Ioana a intrat în sufragerie și a rămas cu mâna pe clanță. Fotoliul verde era gol. Negruț dispăruse. A căutat sub paturi, în debara, pe balcon, a scuturat toate păturile. A ieșit pe palier, a coborât scările până la demisol, a ieșit în curte și l-a strigat până când vecinii au început să se uite ciudat. Nimic. Motanul bătrân, care abia se mișca, se evaporase.
S-a așezat pe banca de la intrare, cu palmele pe genunchi. Mintea îi gonea: cum le spune copiilor? Ce explicație există? Și-a amintit de promisiunea din vis, de fotoliu, de tot ce păstrase ca pe o relicvă. S-a ridicat brusc și a intrat în casă. A scos din sertar un formular pe care îl luase de la Centrul de Caritate „Sfântul Nicolae” cu șase luni în urmă și nu-l completase niciodată. A bifat rubrica „mobilier”, a trecut adresa, a semnat, s-a mai uitat o dată la semnătură, nesigură dacă asta chiar face. A sunat la centru și a vorbit cu o voluntară: „Trimiteți pe cineva să ridice un fotoliu. Azi, dacă se poate.”
Când a închis, un gol i s-a lăsat în piept, ca după ce scoți un dinte. A ieșit din nou afară și s-a așezat pe aceeași bancă, învârtind telefonul în mâini fără niciun motiv. Atunci s-a deschis ușa de la demisol, unde locuia un domn singuratic, pensionar, pe care îl vedea rar la cutia poștală. Domnul a pășit în soare, ținând ceva în palmă – un ghem minuscul de blană neagră, cu ochi albaștri-deschis, care scotea un mieunat subțire.
„L-am găsit acum o oră, pe scară”, a spus omul, cu un zâmbet ușor stânjenit. Avea părul argintiu, ochelari cu ramă subțire și o voce răgușită, ca a cuiva care nu prea vorbește cu nimeni în ultima vreme. „Cred că s-a rătăcit de mama lui. E mic, nu știu ce să fac cu el. Eu nu pot să-l țin, am alergii, mi-au zis doctorii.”
Ioana s-a uitat la puiul de pisică, apoi la bărbat. Fără să spună nimic, a întins palmele și a luat motănașul, lipindu-l de piept. Blana era caldă, torcea exact ca Negruț. O furnicătură i-a urcat pe ceafă.
„O să-l iau eu”, a spus ea. „E… nu știu cum să vă explic. E important.”
Domnul a dat din cap. „Mă bucur. Să aveți grijă de el.”
Ioana a privit spre fereastra apartamentului ei, apoi înapoi la bărbat. „Nu vreți să urcați la o cafea? Am și o poveste ciudată de spus, dacă aveți răbdare.”
El a ezitat, s-a uitat la puiul din brațele ei, apoi a ridicat din umeri. „Hai. Oricum n-am nimic de făcut azi. Vasile.”
„Ioana.”
Au urcat împreună, el rămânând mereu cu un pas în urmă, ca și cum n-ar fi fost sigur că are voie. În sufragerie, a observat fotoliul verde, acum cu o etichetă de hârtie prinsă cu bandă adezivă, pe care scria „donat” cu pixul Ioanei. „E al soțului?” a întrebat, stânjenit, ca și cum întrebarea ar fi fost nepotrivită.
Ioana a pus motănașul pe canapea și a arătat spre etichetă. „A fost. Doi ani a stat acolo, cu motanul în el. Azi-dimineață motanul a dispărut. Și am zis că gata, nici fotoliul n-o să mai stea.”
Exact atunci a sunat soneria. Erau doi voluntari de la centru, cu o dubă mică, unul dintre ei mestecând gumă cu zgomot. Au intrat, au verificat eticheta, au ridicat fotoliul cu mult tropăit pe scări, izbindu-l de balustradă la un colț. Ioana a semnat o confirmare de primire, cu pixul pe o planșetă care se clătina, și a primit înapoi o copie color, un pic șifonată. Pe chitanță scria: „Obiect donat: un fotoliu tapițat. Valoare estimată: 150 de lei.” O sumă modică, dar gestul cântărea cât doi ani de așteptare.
Când ușa s-a închis, Vasile stătea în pragul bucătăriei, ținând stângaci puiul de pisică, ca și cum s-ar fi temut să nu-l scape. „E un gest mare”, a spus. „La mine, mobila a stat prin casă cu anii după ce a plecat nevastă-mea. Nu de dor. De lene, cred.”
Ioana a pus chitanța pe masă, lângă cana „Tatăl anului”, pe care o mutase intenționat din dulap chiar în dimineața aceea. A umplut ceainicul, l-a pus pe foc, a scos două cești ciobite puțin pe margine, singurele curate. „E doar un fotoliu”, a zis, mai mult pentru ea. „Dar pentru mine au fost doi ani. Și o promisiune pe care am de gând s-o țin.”
Motănașul a început să toarcă din nou, cuibărit în căușul palmei lui Vasile. El l-a mângâiat cu un deget peste bot, stângaci, ca unul care n-a mai ținut de mult un animal în brațe. „Cum îi zici?”
Ioana s-a uitat la el, apoi la puiul negru, apoi pe geam, unde razele soarelui se strecurau printre tei. A ridicat din umeri. „Nu știu. Poate Fulg. Sau Mărunțel. O să văd cum îi vine, în câteva zile.”
Ceainicul a început să șuiere. Vasile s-a ridicat greoi să-l dea jos de pe foc, cu puiul încă în cealaltă mână, și aproape a scăpat amândouă, ceainicul și pisica. Ioana a râs, un râs scurt, ca un icnet, primul de foarte multă vreme, și a întins mâna să-l ajute.
„Stai, dă-mi-l”, i-a zis, și l-a luat pe motănaș, lăsându-l pe Vasile să toarne apa peste ceai. Mâinile lui tremurau puțin. Ale ei, nu.
