Lucrez de nouă ani ca infirmieră la un centru de îngrijire din Brașov, pe strada Zaharia Stancu, un bloc vechi cu balcoane vopsite în verde-oliv, unde miroase mereu a supă de zarzavat și a detergent de rufe. La etajul trei stă — stătea — doamna Elvira Munteanu, într-o cameră cu vedere spre biserica Sfântul Nicolae, cu o pătură tricotată pe care nimeni n-a mai schimbat-o de când o știu.
N-am fost apropiate. Adică, îi aduceam ceaiul de tei la ora șapte, îi verificam tensiunea, îi ajutam să-și pună papucii — era genul de apropiere din care nu ieși cu povești. Vorbea puțin. Uneori ne întreba ce zi e, nu pentru că ar fi uitat cu adevărat, ci pentru că, cred, voia doar să audă un glas care-i răspunde. Avea două fete, plecate una la Cluj, alta undeva prin Italia, la Torino parcă, care sunau de sărbători și veneau, poate, o dată pe an, cu flori de plastic pe care le puneau pe noptieră și le uitau acolo până se umpleau de praf.
A murit într-o marți, în martie, pe la ora prânzului, când televizorul din sala comună difuza un meci reluat de fotbal și nimeni nu se uita la el. N-a fost dramatic. A adormit, pur și simplu, și nu s-a mai trezit. Eu terminasem tura de noapte cu opt ore înainte, așa că n-am fost acolo.
Pe mine m-au pus, a doua zi, să strâng lucrurile din cameră împreună cu Georgeta, femeia de serviciu care lucrează aici de mai mult decât mine. Nu era mare lucru: câteva rochii de casă, un radio mic cu antenă îndoită, o cutie de bomboane de mentă pe jumătate goală, poze vechi, alb-negru, cu margini zimțate, și un rozariu din lemn, tocit pe boabe de câtă vreme trecuse prin degete.
În sertarul de sus, sub o batistă brodată, era o coală de hârtie de matematică, dintr-un caiet, împăturită de patru ori, cu colțurile îngălbenite. Am despăturit-o crezând că e o listă de cumpărături sau vreo rețetă medicală veche. Nu era.
Era scris, cu un scris tremurat, dar apăsat, ca și cum ar fi vrut să fie citit cu adevărat, nu doar găsit:
„Ce vedeți când vă uitați la mine? Pe cine vedeți? O bătrână care se mișcă greu, care uită unde și-a pus ochelarii, care nu mănâncă mult și nu răspunde repede? Poate credeți că sunt doar o femeie obosită, care se lasă îmbrăcată și hrănită și dusă unde trebuie, fără să crâcnească. Dacă asta vedeți — uitați-vă din nou. Pentru că nu asta sunt eu toată."
Am citit mai departe, în picioare lângă patul gol, cu Georgeta uitându-se peste umărul meu. Doamna Munteanu scria despre o fetiță care alerga desculță pe islazul din spatele casei bunicilor, undeva lângă Făgăraș, și se întorcea cu un mănunchi de mușețel. Despre o adolescentă îndrăgostită prima dată, sigură că lumea abia începe. Despre o mireasă tremurând de emoție, undeva într-o biserică de sat, într-o rochie cusută de mama ei. Despre nopțile la căpătâiul copiilor bolnavi, despre soțul cu care a împărțit cafeaua de dimineață și plimbările tăcute ani de zile, despre genunchii ei care au fost, cândva, locul cel mai bun de pe lume pentru nepoți.
Și apoi despre cum copiii au crescut și au plecat, despre cum bărbatul ei s-a stins, despre cum casa a rămas goală și trupul a obosit. Scria că ridurile sunt doar un strat de deasupra. Că înăuntru trăiește tot aceeași femeie — cea care iubește, care ține minte, care se emoționează la un cântec vechi și care mai visează încă. Și că vrea, mai presus de orice, ca cineva să se uite la ea ca la un om, nu doar ca la o vârstă.
Am stat cu hârtia în mână mai bine de un minut, fără să spun nimic. Georgeta s-a așezat pe marginea patului — lucru pe care nu-l facem în timpul turei, dar în ziua aia nimănui nu i-a păsat de regulament — și mi-a zis doar atât: „Eu i-am tăiat unghiile săptămâna trecută. N-am schimbat nicio vorbă mai mult de bună ziua."
N-am plâns acolo, în cameră. Am plâns mai târziu, în vestiar, când mi-am scos halatul.
De atunci am arătat hârtia asistentei-șefe, doamna Cornelia, și ea a decis s-o fotocopieze și s-o pună pe avizierul din sala de personal, lângă graficul de ture. Stă acolo și acum. Unele colege trec pe lângă ea fără să se uite, ca lângă orice hârtie veche de pe un panou. Altele se opresc, mai ales cele noi, care abia au început.
Eu am schimbat un singur lucru, mărunt, care nu apare în niciun raport de tură: când intru dimineața în camerele de la etajul trei, nu mai întreb doar „cum ne simțim azi", ca pe un formular. Mă opresc două minute în plus la fiecare pat, mă așez pe marginea lui, și întreb ceva ce nu are legătură cu tensiunea sau cu medicamentele — de unde sunt, cum arăta nunta lor, dacă au avut o meserie care le-a plăcut. Nu pentru că aș fi salvat pe cineva. Nu sunt eroina nimănui, sunt cea care aduce ceaiul.
Dar acum știu că pătura tricotată de pe noptieră, cutia de bomboane pe jumătate goală, batista brodată din sertar — toate astea au aparținut cuiva care a fost, cândva, o fetiță desculță pe un islaz, și că nimeni nu m-a întrebat asta până n-a fost prea târziu s-o aud direct de la ea.
