Tincuța își turnase deja a doua cafea când s-a auzit primul mieunat. Era o dimineață de noiembrie cu burniță rece la Craiova, iar Sia, siameza cu pedigree de la fiică-sa din București, fătase peste noapte. Patru ghemotoace crem cu botișoare cafenii dormeau lipite de burta mamei — perfecți, cum scria la carte. Al cincilea părea desenat de altcineva. Negru tăciune, cu lăbuțe subțiri ca niște chibrituri și un cap disproporționat de mare, scheletic.
— Doamne, ce pocitanie, bombăni femeia întorcând ceașca în palmă. Ăsta nu iese bun de nimic.
Bărbatul ei, nea Mitică, abia își aprinse țigara în pragul bucătăriei, cu privirea încă încețoșată de somn.
— Mai, femeie, pân’ la Sia am avut matahale de pe stradă și tot bine ne-au ținut de urât. Adu-ți aminte de Grivei.
— Grivei e câine, nu pisică de rasă, tăie ea scurt. Aici e vorba de renume. Lumea mă știe crescătoare serioasă, nu vreau să creadă că le dau metiși pe bani grei.
Nepotul Andrei, care până atunci stătuse ghemuit lângă cutia de carton, își ridică fruntea. Avea zece ani și o îndrăgosteală fulgerătoare pentru vietatea aia mică pe care tocmai o auzise numită pocitanie.
— Mamaie, mi-l lași mie? Îl botez Tăciune și am grijă de el, promit.
Tincuța dădu să râdă, dar se opri la jumătate văzând cât de serios era băiatul.
— Lasă, Andrei, că la următoarea serie îți alegi unul ca lumea, nu drăcovenia asta.
— Și ăsta e ca lumea, doar că nu seamănă cu frații lui.
— Are capul cât o nucă de cocos, insistă bunica.
— O să crească și o să-i pară rău cui nu l-a vrut, repetă copilul ce auzise de la taică-su mai devreme.
Femeia flutură o mână, semn că s-a săturat de discuție, și ieși în curte. Picura mărunt peste gardul de lemn scorojit, iar mirosul de pământ ud îi dădea o stare de neliniște pe care n-o putea numi.
Săptămânile trecură pe lângă sobă și cutii de lapte. Tăciune creștea împreună cu frații lui, alerga după un ghem de lână vișinie pe care Andrei îl rostogolea prin sufragerie, înfuleca bucățele de pui fiert și se cățăra pe perdele exact ca o pisică normală. Singura lui vină rămânea culoarea. Și capul ăla, care refuza să se armonizeze cu trupul. Tincuța îl urmărea de fiecare dată cu o sprânceană încruntată, iar motanul învățase să-i evite umbra și mirosul de cremă de mâini cu gălbenele.
Într-o după-amiază, cu trei zile înainte de Moș Nicolae, când primii cumpărători începură să sune pentru cei patru pui de rasă, neliniștea bunicii se transformă în panică. Vecinul de peste drum, Ionică, tocmai încărca un microbuz cu navete goale pentru piața din Segarcea. Femeia îl privi cum trage prelata și, dintr-odată, i se lumină fața ca un bec chior.
Seara, după ce toți ai casei adormiră, Tincuța pipăi întunericul până la cutia motanilor. Îl ridică pe Tăciune de ceafă fără un cuvânt, îl vârî într-o plasă de pânză pe care o păstra pentru mers la aprozar și ieși în bătătură. Ploua din nou. Microbuzul lui Ionică torcea la poartă.
— Ionică, fă și tu un bine creștinesc, îi șopti femeia întinzând plasa. Lasă-l undeva în centru, lângă vreun magazin, să-l vadă lumea. Poate se miluiește cineva.
Vecinul clipi nedumerit, dar vârî plasa între două navete de plastic. Când microbuzul se făcu nevăzut după colț, Tincuța simți un junghi între coaste — nu se hotărâse încă dacă era ușurare sau nu.
Tăciune stătea nemișcat în întunericul pânzei, cu botul lipit de țesătură. Respira greu. Mama îi spusese că în curând fiecare pui va avea casa și omul lui, dar el crezuse că are deja. De ce băiatul ăla cu palme calde nu-l mai voia? Poate fiindcă frații lui erau mai frumoși. Poate fiindcă îl dezamăgise cumva fără să știe. Motanul oftă — un sunet subțire, pierdut între huruitul motorului și stropii de ploaie de pe caroserie. Până să se dumirească dacă să se supere sau să se resemneze, mașina se opri.
Ionică scoase plasa, o desfăcu și o îndesă într-un coș de gunoi. Apoi se întoarse la volan și plecă. Tăciune rămase singur pe o alee din parcul Carol, cu labele înfipte într-un strat subțire de zloată. Mirosul de tei leșinați, fum de la țevile de eșapament și ceva acru de la tomberoanele din capăt îi umplu nările deodată. Nu mai văzuse niciodată atâta cer deasupra.
Se cutremură și începu să exploreze. Vrăbiile de pe crengi îl hipnotizară imediat. Se furișă pe burtă, sări, rată, se lovi cu bărbia de asfalt — și o luă de la capăt. Păsările se amuzau zburând doi metri mai încolo, ciripind sfidător. Tăciune le aruncă o privire ofensată și se întoarse spre o frunză uscată pe care o plimbă vântul. Cu frunza se înțelese mai bine.
Trecură minutele. Foamea îi zgâria stomacul, iar gerul îi intra pe sub blană ca niște ace subțiri. Din când în când câte un trecător îi arunca o privire grăbită și se făcea nevăzut după colț. Tăciune se așeza pe vine, își încolăcea coada în jurul lăbuțelor și aștepta. Oamenii care trebuiau să-l ia întârziau. Mult.
Pe aleea dinspre liceul Frații Buzești se auziră voci. Doi băieți de doisprezece-treisprezece ani înaintau cu pași mari, cu ghiozdanele ude pe umeri. Matei, cel mai înalt, își ținea fratele mai mic de mânecă în timp ce ăsta povestea cum îi pusese pe fugă pe doi golani care chinuiau porumbeii din spatele blocului.
— Și i-ai pocnit pe amândoi? râse Matei.
— Pe unul l-am pocnit, de celălalt m-am ferit, de aia am zgârietura asta pe obraz, se justifică Luca arătând o julitură abia vizibilă.
— Da’ i-ai văzut cum fugeau, da?
Matei aproape călcă pe motan.
— Ia uite, Luca, o pisică.
— Mică foc, murmură fratele mai mic lăsându-se pe vine. E aproape înghețată.
Tăciune se lipi de palma lui Matei de parcă ar fi recunoscut atingerea caldă pe care o așteptase de ore întregi.
— E prea curată ca să fie de pe stradă, spuse băiatul cel mare frecându-i ușor urechea cu degetul. Cineva a scăpat-o aici intenționat.
Luca îl privi pe furiș.
— Matei, ai vreun biscuit în ghiozdan?
— Numai caietele de mate. Tu?
— Păi sandvișul l-am dat javrei de lângă școală, iar pita am fărâmițat-o porumbeilor.
Rămaseră amândoi câteva secunde uitându-se la ghemotocul negru care tremura între genunchii lor.
— Îl luăm, zise Matei tăios.
— Mama o să facă urât.
— Mama e la Brașov până poimâine, la congresul medicilor. Până atunci îl ascundem la Vasile.
Vasile era administratorul blocului, un fost mecanic de locomotivă care-și petrecea după-amiezile crescând trandafiri pitici lângă centrala termică. În pivnița lui, printre cutii de scule și calorifere vechi, trăiau trei pisici salvate de alți copii din cartier și „uitate” acolo definitiv.
Îl găsiră pe bătrân tocmai când încuia ușa ghenei. Matei își scoase repede fularul și-l înfășură pe Tăciune, care scotea capul ca un periscop.
— Vasile, avem o urgență, spuse Matei. Îl ținem doar două zile la dumneata, până se întoarce mama și o convigem să-l păstrăm.
Administratorul îi măsură cu ochii obosiți, apoi zâmbi obosit. Recunoștea povestea. O auzise de șase ori în ultimii zece ani și de fiecare dată se terminase la fel — cu o pisică în plus în grija lui și soția sa, tanti Cornelia, murmurând că n-o să mai calce pe la bucătăria aia plină de blană.
— Bine, haideți, zise Vasile. Îl punem lângă țeava de termoficare. Acolo e cald ca într-un cuib.
Pivnița mirosea a rumeguș și a măr stricat. Era luminată de un bec chior atârnat de un fir cu scame, iar țevile de căldură zumzăiau întruna. Sub cea mai groasă dintre ele, băiatul întinse o pătură veche cu Pokemonii decolorați pe care o găsise în debara. Dintr-o sticlă tăiată pe jumătate improvizară un castron cu apă, iar în celălalt puseră crenvurști mărunțiți. Tăciune îi privi cum se agită în jurul lui, adulmecă feliile rozalii și începu să mănânce, mestecând pe îndelete, cu ochii întredeschiși.
— Vasile, dumneata încui noaptea? se neliniști Luca.
— Vă las cheia de rezervă, răspunse bătrânul scoțând-o din buzunarul salopetei. O puneți acolo sus, în firida de deasupra ușii. Numai să încuiați când plecați. N-aș vrea să avem musafiri nepoftiti în beci, bețivani sau altceva.
Matei își petrecu brațul pe după umărul fratelui său.
— Mâine seară venim cu mâncare. Iar poimâine, când se întoarce mama, te mutăm sus.
— Somn ușor, puiule, adăugă Luca mângâindu-l ultima oară.
Tăciune se ghemui sub țeava caldă, molfăind ultima înghițitură. Nu înțelesese mare lucru din foșnetul vocilor omenești, dar ceva din tonul lor îi spunea că a doua zi nu va mai fi singur.
Ziua următoare trecu lent. Cei doi frați strânseră toți banii de buzunar și cumpărară o conservă de vită cu orez și câteva pliculețe de pateu. Când intrară în pivniță, motănelul îi aștepta în același loc, cu coada ridicată ca o antenă. Mâncă din nou pe săturate, apoi adormi sub palma lui Luca, care îi număra bătăile inimii cu buricul degetului.
— Mâine vii acasă, șopti Matei.
Și veni și ziua aceea. Doamna Alina, medic pediatru, intră pe ușa apartamentului de la etajul trei exact la șapte seara, cu o valiză grea și cearcăne adânci. N-apucă să-și scoată bine pantofii, că cei doi băieți îi și blocară drumul spre bucătărie. Matei ținea motanul lipit de piept, iar Luca stătea în spatele lui, ca o rezervă strategică.
— Mamă, noi am găsit pe cineva.
Femeia ridică privirea spre ghemotocul negru cu cap supradimensionat și ochi albaștri.
— E mic și are nevoie de o casă, continuă Matei. N-are nevoie de cadouri de Sfântul Nicolae, nici de Crăciun, nici de ziua lui. Doar de noi.
— Am strâns bani de mâncare, întări Luca arătând spre conserva pe jumătate goală din rucsac.
Alina se lăsă pe un scaun, își scoase cerceii și îi puse pe masă cu un clinchet ușor. Privi la băieții ei — la julitura de pe obrazul lui Luca, la speranța încăpățânată din ochii lui Matei — și se gândi că într-o meserie în care vedea zilnic copii bolnavi și părinți extenuați, un dram de tandrețe nu strica nimănui.
— Cum îl cheamă? întrebă ea, resemnată.
— Tăciune.
Tăciune ridică botul în direcția vocii noi și mieună o singură dată, ca și cum și-ar fi dat acceptul.
În noaptea aceea, la patruzeci de kilometri distanță, Andrei stătea treaz în patul lui din Craiova. Trecuseră două zile de când bunica îi spusese că pisoiul fusese dat unor cunoștințe. Povestea suna fals — simțea în măduva oaselor. Cunoștințele alea n-aveau chip, n-aveau nume, n-aveau adresă. Iar bunica nu-l privise în ochi când i-a spus. Băiatul trase plapuma peste cap și își mușcă buza până simți gust de sânge, cuprins de o furie mută și neputincioasă.
În pivniță — unde motanul petrecuse ultimele două nopți — rămase doar pătura cu Pokemonii. Iar pe pervazul ferestrei de la camera băieților, în apartamentul de deasupra, Tăciune își găsi de a doua zi locul preferat: un colț dinspre care putea urmări porumbeii de pe blocul vecin și, mai ales, pașii băiatului înalt și ai celui cu julitură pe obraz când se întorceau de la școală.
Doisprezece luni mai târziu, nimeni n-ar mai fi numit vreodată „pocitanie” motanul acela negru ca păcura, cu blana lucind a panteră și ochii albaștri — moștenire de la mama siameză. Se întindea pe canapea cu o eleganță studiată, de parcă apartamentul ar fi fost domeniul lui personal. Vecinii întrebau uneori de unde l-au luat. „Așa, de pe o alee”, răspundea Matei fără să zâmbească. „Dar a ales el.”
