Planul fusese atât de simplu încât încăpea într-un rând scris pe un șervețel de la cafeneaua unde lucram: o rochie împrumutată, o noapte imposibilă, dispărută înainte de răsărit. Atât. Ăsta era planul.
Mă cheamă Ilinca Petrescu, am douăzeci și opt de ani, lucrez la o ceainărie din centrul vechi al Brașovului și pictez muraluri prin oraș când am timp și bani de vopsea. Nu aveam nicio treabă să fiu prezentă la o gală caritabilă organizată de una din familiile alea cu nume sculptat pe clădiri. Invitația a venit prin doamna Margareta Filipescu, o femeie de șaptezeci și trei de ani care bea ceai de mușețel cu miere în fiecare miercuri, de cinci ani, la aceeași masă din colțul ferestrei.
„O gală mascată”, am citit eu de pe plic.
„O să-ți placă”, a spus ea.
„Doamnă Margareta, am o sută douăzeci de lei în portofel până la salariu.”
„Poartă mister. E gratis și mult mai interesant decât o rochie de firmă.”
A plecat înainte să apuc să mă opun.
Colega mea de apartament, Daria, mi-a găsit o rochie vișinie prin cunoștințele ei din lumea teatrului. Masca am cumpărat-o de la un anticariat de pe strada Mureșenilor — jumătate de față, catifea neagră, cu un fir argintiu cusut manual de-a lungul marginii superioare. Când m-am privit în oglinda din baie nici nu m-am recunoscut. Nu eram Ilinca cea cu tricouri pătate de acrilic și pantofi sport jerpeliți. Eram o versiune pe care n-o întâlneam niciodată.
Gala era la etajul opt al unui hotel de cinci stele cu vedere la Tâmpa. Marmură, candelabre, femei în rochii care costau cât chiria mea pe un an. Am rezistat exact paisprezece minute înăuntru. Apoi am ieșit pe terasă. Era frig de octombrie înțepător, dar preferam frigul decât senzația aia de pește pe uscat pe care o aveam printre oamenii ăia.
El a apărut când eu număram luminile orașului ca să mă calmez.
Înalt, costum bleumarin, mască argintie care acoperea jumătatea superioară a feței. Ținea două pahare de șampanie cu degetele lungi și sigure. S-a oprit la un metru de mine, ca și cum ar fi așteptat o invitație nevăzută.
„Am crezut că ai nevoie de unul”, a spus, întinzând un pahar.
„Probabil de mai multe.”
„Petrecerea nu e pe gustul tău?”
„Petrecerea e minunată. Doar că mă simt ca un cartof într-o vitrină de bijuterii.”
A râs scurt, cu sprâncenele ridicându-i-se vizibil deasupra măștii. Mi-a întins paharul. Când degetele ni s-au atins, ceva cald mi-a urcat pe braț. L-am văzut observând. Colțul gurii i s-a mișcat.
Am stat unul lângă altul privind Brașovul de sus. Nu m-a întrebat ce nume am. Nu l-am întrebat pe el. Măștile ne dădeau voie să fim mai curajoși decât identitățile noastre reale.
Muzica dinăuntru s-a schimbat. Un vals lent, instrumental. S-a întors spre mine.
„Dansezi?” Nu era chiar o întrebare. Dar mâna lui plutea lângă a mea — așteptând, nu apucând.
„Am învățat să valsez de pe YouTube”, am zis.
„O să supraviețuiesc.”
Mâna lui s-a așezat pe talia mea și ceva din mine a încetat brusc să mai calculeze consecințele.
Am dansat într-un colț ferit de restul invitaților. M-a întrebat ce fac și i-am spus tot — ceainăria, muralurile, picturile mele cu oameni pe scări de incendiu, spațiul dintre a fugi și a ajunge undeva.
„Deci pictezi libertatea în tranzit”, a spus el.
M-am oprit din dansat și l-am privit.
„Exact asta fac.”
Nimeni nu mai înțelesese asta din prima. Nimeni.
Un dans a devenit trei. Trei au devenit conversații pe terasă, cu paltoane împrumutate și râsete înfundate. Apoi un lift privat, etajul doisprezece, apartamentul lui deasupra orașului cu ferestre din podea până-n tavan.
„Fără nume”, am spus eu.
„Fără nume”, a fost de acord.
„Fără dimineață.”
Ceva s-a încordat în maxilarul lui, o tresărire minusculă pe care aproape am ratat-o.
„Asta îți dorești?”
Petrecusem atâția ani fiind practică în legătură cu orice — chiria, orele suplimentare, ce visuri erau realiste și care nu — încât întrebarea lui m-a lovit mai tare decât orice vals. Cineva mă întreba ce îmi doresc eu.
„Îmi doresc noaptea asta.”
S-a apropiat destul cât să-i simt căldura prin cămașă.
„Spune da.”
Cuvântul mi-a scăpat înainte să gândesc.
„Da.”
M-a sărutat ca și cum răbdarea era o virtute pe care fusese obligat s-o practice. L-am sărutat înapoi de parcă prudența era problema altcuiva.
La cinci și șaptesprezece dimineața m-am trezit în patul lui. Orașul căpătase un albastru-cenușiu de noiembrie timpuriu. M-am îmbrăcat atent, în liniște. La ușă, m-am întors să mă uit la el dormind. Respira adânc, cu o mână întinsă peste locul gol unde stătusem eu.
Pe noptieră era pieptenele meu de păr — unul sidefat, vechi, cu dinți rari, moștenire de la bunica. Îl purtam prins în păr când am ajuns la gală. Îmi alunecase cândva în timpul nopții.
Am întins mâna să-l iau.
Și m-am oprit.
Dacă îl lăsam acolo — poate femeia care-l purtase putea rămâne, într-un fel nevăzut, în locul de unde pleca.
L-am lăsat pe noptieră, exact lângă veioză.
La lift, mi-am spus că asta era curat, logic și exact cum planificasem.
Până am ajuns pe trotuarul rece de sub hotel, nu mai eram sigură de nimic.
Săptămânile care au urmat au fost o agonie lentă, din aia pe care n-o recunoști nici față de tine. Mă trezeam cu o senzație de pierdere pe care n-o puteam numi și mă forțam să desenez muraluri mai mari, mai colorate, ca să nu mă gândesc la mâna lui de pe talia mea în timpul valsului.
Daria mă studia cu ochii ăia de prietenă care vede prin ziduri.
„Ești ca un câine care-și plânge stăpânul plecat la război”, mi-a zis într-o seară, în timp ce eu priveam fix un perete gol.
„Exagerezi.”
„Nici măcar puțin.”
Ce era mai rău e că nu-i știam numele. Nu știam cine era, pentru cine lucra, unde locuia dincolo de acel apartament anonim de hotel. Nu puteam să-l găsesc nici dacă aș fi vrut. Îl lăsasem cu un pieptene vechi și un gol pe care nici eu nu-l înțelegeam.
Soarta s-a hotărât să intervină după exact treizeci și două de zile, într-o dimineață de decembrie.
Lucram la ceainărie. Turnam un sencha fierbinte pentru doamna Margareta când televizorul mic din colț a dat o știre locală. Un grup de arhitecți premiați la o gală de design urban — și acolo, pe ecran, era el. Fără masca argintie. Fața lui întreagă, într-un costum bleumarin, zâmbind către cameră.
Victor Herescu. Arhitect. Treizeci și patru de ani. Reprezentant al biroului care tocmai câștigase licitația pentru restaurarea centrului istoric.
Ceainicul mi-a alunecat din mână și s-a spart pe podea.
„Ilinca, draga mea, ești bine?” s-a alarmat doamna Margareta.
M-am aplecat să strâng cioburile și mi-am tăiat degetul. Sângele s-a amestecat cu ceaiul verde pe gresie și eu stăteam acolo, în genunchi, cu inima bătându-mi undeva în gât.
Era real. Era acolo. Nu dispăruse în neant.
În seara aia am făcut ceva ce nu fac niciodată: am căutat pe internet. Am găsit tot. Firma, proiectele, interviuri. Și, undeva printr-un articol monden, o poză cu el la braț cu o femeie. Frumoasă, elegantă, blondă. Eliza Miron, parteneră la o firmă de avocatură din Cluj. Logodiți de doi ani.
Am închis laptopul și am rămas în întunericul camerei mele atâta timp încât Daria a venit să mă verifice.
Săptămâna următoare am decis să mă duc la o expoziție. Nu pentru că speram să-l întâlnesc — îmi repetam asta obsesiv. Ci pentru că trebuia să ies din apartament și din capul meu. Era o expoziție de fotografie urbană la un fost depou de tramvaie transformat în centru cultural. Lume multă, pahare de plastic cu vin fiert, lumini calde.
Mă uitam la o fotografie cu scări de bloc turnate în umbră când o voce direct în spatele meu mi-a înghețat sângele.
„Interesantă alegere pentru o fostă dansatoare de vals.”
M-am întors atât de brusc încât aproape l-am lovit cu paharul.
Era el. Victor. Îmbrăcat simplu, un pulover negru, mâinile în buzunare, fără logodnică lângă el.
„Tu”, am reușit să spun.
„Eu”, a confirmat. Ochii lui coborâseră rapid, scanându-mi fața fără mască. „Nu ți-ai luat pieptenele.”
Am simțit cum mi se golește stomacul.
„L-am lăsat intenționat.”
„Știu. L-am găsit dimineața și am înțeles ce-ai vrut să faci.” Vocea lui coborâse, ceva intim strecurându-se printre sunetele expoziției. „Dar ai greșit un lucru.”
„Ce anume?”
„Ai crezut că pieptenele ăla era de ajuns să te regăsesc. Am încercat. Am sunat la jumătate din anticariatele din oraș, am întrebat de o femeie care picta femei pe scări de incendiu. Nimic. Ai dispărut.”
Nu știam ce să spun. Mă blocasem complet.
„Și acum ce cauți aici?” am întrebat, mai rece decât voiam.
„Am văzut poza ta pe afișul expoziției. Ai un mural în imaginea din fundal. Am recunoscut stilul — femeia pe scara de incendiu.”
Fix atunci, din mulțime, a apărut ea. Eliza Miron, logodnica, croindu-și drum spre noi cu un zâmbet care nu-i ajungea la ochi. S-a oprit lângă Victor, i-a pus o mână pe braț cu o posesivitate studiată.
„Dragul meu, cunoști pe cineva aici?”
Am văzut cum se așază pe fața lui o mască mai groasă decât cea de la gală. Una pe care o purta de mult timp, bănuiam.
„O artistă. Face muraluri interesante”, a spus el, plat.
M-am uitat la mâna Elizei pe brațul lui, la inelul de logodnă care strălucea agresiv sub reflectoare. Apoi la fața lui, la tensiunea din maxilar.
Și mi-am adus aminte de senzația din liftul de hotel. De cum spusese „exact asta faci”. De cum mă sărutase cu ambele mâini pe fața mea, ca și cum masca nu existase niciodată.
Am zâmbit — un zâmbet de circumstanță pe care-l exersasem în oglinda ceainăriei de sute de ori.
„Încântată”, am spus către Eliza. Apoi către el, cu vocea perfect calmă: „Mulțumesc pentru apreciere.”
M-am întors și am plecat înainte să mă răzgândesc.
Am ieșit din depoul de tramvaie direct în ploaia înghețată de decembrie. Am mers pe jos până acasă, prin bălți, cu cerceii înghețați și nasul roșu. Când am ajuns la ușa apartamentului, Daria s-a uitat la mine și n-a spus nimic. Doar mi-a pus un prosop cald pe umeri și a pornit ceainicul.
Am stat trei zile fără să pictez. Asta nu mi se mai întâmplase de când mă știam. Stam pe canapea și mă uitam la pereți și simțeam un gol atât de mare încât ecoul lui nu mai contenea.
A patra zi mi-am pus salopeta de lucru și am ieșit. Aveam un mural nou de terminat pe un zid de pe strada Poarta Șchei. Era rece, burnița se lipea de beton, dar eu aveam nevoie să fac ceva cu mâinile.
Am lucrat trei ore fără pauză. Cineva s-a oprit în spatele meu.
Nici nu a trebuit să mă întorc.
„Ți-am adus pieptenele”, a spus Victor.
M-am întors încet. Stătea la trei metri distanță, ținând în mână o cutiuță mică, de lemn. Părea obosit, avea cearcăne adânci și nu purta pardesiu, deși afară erau două grade.
„Ai mers fără haină prin ploaie”, am observat.
„Am mers fără multe lucruri în ultima vreme.”
Am pus pensula jos.
„Unde e logodnica ta?”
„Nu mai e logodnica mea. De aseară.”
Am simțit cum lumea din jur se oprește. Ploaia, zgomotul străzii, vântul — totul a devenit brusc un fundal îndepărtat, ca într-un film cu sunetul dat la minimum.
„Ce ai făcut?” am întrebat, cu vocea mult mai mică decât intenționasem.
„I-am spus adevărul. Că am cunoscut pe cineva la o gală mascată și că de atunci nu m-am mai putut gândi la altceva. Că am încercat să mă mint că a fost doar o noapte. Că puteam să mă întorc la viața mea planificată, la relația planificată, la nunta planificată. Dar n-am putut.”
Făcuse un pas spre mine. Doar unul, dar era pasul care conta.
„Nici măcar nu știi cum mă cheamă”, am spus.
„Te cheamă Ilinca Petrescu, ai douăzeci și opt de ani, lucrezi la o ceainărie și în timpul liber pictezi muraluri cu femei pe scări de incendiu. Știu asta de două săptămâni. De când am găsit un articol vechi despre tine, cu poza ta, într-o revistă de artă locală.”
A întins cutia de lemn. Am luat-o. Înăuntru era pieptenele bunicii, învelit într-o bucată de catifea vișinie — aceeași nuanță ca rochia pe care o purtasem la gală.
„Ai păstrat-o”, am murmurat.
„Am păstrat tot. Paharul din care ai băut șampanie, biletul de la hotel pe care ai scrijelit un soare într-un colț fără să-ți dai seama. Tot.”
Ploaia se întețise. Stăteam amândoi pe trotuarul ud, eu cu salopeta mea pătată de culori, el cu cămașa udă leoarcă și pieptenele între noi ca o punte minusculă.
„Eu nu pictez doar libertatea în tranzit”, am spus, privind în ochii lui. „O și trăiesc uneori fără s-o recunosc.”
„Atunci hai să recunoști acum.”
Am lăsat cutia să cadă ușor pe jos, lângă găleata de vopsea, și am făcut eu pasul rămas. Mirosea a parfum rece de ploaie și ceva cald, familiar, pe care creierul meu îl înregistrase deja în noaptea aia de octombrie.
„Bună, Victor Herescu”, am spus, întinzând o mână pătată de acrilic verde.
Mi-a luat mâna exact ca în seara de la gală — degetele lungi, sigure, calde.
„Bună, Ilinca Petrescu. Numele meu e Victor și am o slăbiciune pentru femeile care dansează vals învățat de pe YouTube.”
Am râs și ploaia mi-a intrat în gură și nu mi-a păsat deloc.
