# Casa cu geam spre livada
Corina Manolescu împăturea, în fiecare duminică, un prosop de bucătărie pe care nu-l folosea nimeni de nouă ani.
Locuia la periferia Piteștiului, într-o casă cu geam spre livada de pruni, unde vecinul de la numărul 12 tundea gardul viu cu o mașină electrică ce se auzea până la ora prânzului. Miroase a compot când dă în clocot pe aragaz — asta e prima ei senzație de duminică, chiar dacă nimeni nu vine să-l guste.
Fiul ei, Vlad, plecase la douăzeci și trei de ani la Cluj, cu o diplomă de inginer și un job la o firmă de software. Acum are treizeci și doi. Îi trimite, o dată pe săptămână, câte o poză cu mâncarea lui la prânz — o farfurie cu paste, un cartof copt, o dată chiar și o poză cu ciuboțica lui de schi, ruptă la vârf, ca să știe ea că a fost la munte și n-a pățit nimic.
Corina nu-l mai întreabă „ai mâncat?". A învățat, cu timpul, că întrebarea aia îl obosea. Îi scrie doar: „Ai grijă." Și așteaptă.
Anul ăsta a fost diferit.
În martie, Vlad i-a scris că vine acasă de Paște, cu Ioana — femeia cu care e de trei ani, pe care Corina o cunoștea doar din fotografii și din câteva apeluri video scurte, în care Ioana zâmbea politicos și spunea „bună ziua, doamna Manolescu" de parcă ar fi fost la un interviu.
De Florii, Vlad a sunat din nou. De data asta vocea lui era altfel — grăbită, ca și cum ar fi citit de pe un bilet.
— Mamă, am o veste. Ne mutăm împreună cu Ioana într-un apartament nou, în Cluj. Și… vindem garsoniera pe care mi-ai lăsat-o tu, de la bunica.
Garsoniera aia din Pitești, de pe strada Exercițiu, fusese a mamei Corinei. O lăsase nepotului ei drag, cu gândul că, într-o zi, când s-o întoarce în oraș — pentru facultate, pentru un job, pentru orice — Vlad să aibă un loc al lui, fără chirie, fără presiune.
Corina n-a spus nimic la telefon. A zis doar „bine, dragul meu, faceți cum credeți", și a închis.
Peste o zi, vecina ei, Tanța, care lucrează la o agenție imobiliară de pe bulevardul Republicii, a venit cu vestea: garsoniera se vânduse deja. Cu treizeci și opt de mii de euro. Banii intraseră direct în avansul apartamentului din Cluj — cel pe care urma să-l cumpere doar Ioana, trecut doar pe numele ei, „pentru că așa e mai simplu cu creditul", spusese Vlad.
Corina a pus telefonul pe masă și s-a uitat lung la frigiderul plin de magneți — unul din fiecare oraș pe unde Vlad plecase în excursie de-a lungul anilor. Cluj, Sibiu, Brașov, Vama Veche.
N-a plâns. A scos din sertar prosopul acela împăturit, cel pe care-l ținea pentru el, l-a desfăcut, l-a împăturit din nou, cu grijă exagerată, ca și cum de forma colțurilor lui ar fi depins ceva, și l-a pus înapoi la locul lui.
*
La două săptămâni, Vlad și Ioana au venit, totuși, la Pitești — nu de Paște, ci într-o vineri seară, neanunțați aproape deloc, doar cu un mesaj cu o oră înainte: „Suntem prin zonă, trecem pe la tine."
Corina a scos din congelator sarmalele pe care le făcuse de sărbători și nu le mâncase nimeni. Le-a pus la încălzit. A pus și fața de masă cea bună, cu model de trandafiri, pe care o folosea doar când venea cineva important.
Ioana a intrat prima, cu un buchet de lalele cumpărat, probabil, de la benzinăria de la ieșirea din oraș — încă aveau eticheta prinsă de tulpină. Vlad a intrat după ea, ocupându-se mai mult decât trebuia cu descălțatul pantofilor, de parcă asta l-ar fi scutit de un „bună, mamă" spus ca lumea.
S-au așezat la masă. Corina a turnat vin de la crama unui văr, dintr-o sticlă fără etichetă. A ascultat-o pe Ioana povestind despre apartamentul nou — parchet din lemn masiv, balcon cu vedere spre Someș, o bucătărie „ca din reviste" — și a tot umplut farfuriile, ca să aibă mâinile ceva de făcut.
La un moment dat, Vlad a zis:
— Mamă, sper că nu te-ai supărat pentru garsonieră. A fost decizia cea mai bună acum, financiar vorbind.
Corina și-a șters mâinile de șorț, deși nu avea nimic pe ele.
— Nu m-am supărat, a spus. Era a ta. Puteai s-o vinzi și fără să-mi ceri voie.
— Dar am vrut să-ți spun, a insistat el, de parcă asta ar fi contat.
— Mi-ai spus după ce era deja vândută, a răspuns ea, punând farfuria cu sarmale în fața Ioanei. Nu-i același lucru.
S-a lăsat o pauză scurtă, întreruptă doar de lătratul câinelui vecinului, undeva peste gard.
Ioana a schimbat vorba, a întrebat de rețeta sarmalelor, dacă pune orez sau nu. Corina a răspuns politicos, dar cu gândul la actul de proprietate al garsonierei, pe care-l semnase acum doi ani, când i-o trecuse pe numele lui Vlad. La ce mai avea, de fapt, ea. La casa asta, în care locuia singură din 2017, de când tatăl lui Vlad murise.
Vinerea aia s-a terminat cu o îmbrățișare scurtă în prag, cu promisiunea că vin de sărbători, și cu mașina lor — un SUV nou, cumpărat probabil tot din banii ăia — dispărând pe strada îngustă spre șosea.
*
Peste vară, Corina a primit un telefon de la Ioana. Fără Vlad de față, judecând după cum vorbea, aproape în șoaptă.
— Doamna Manolescu, aș vrea să vă întreb ceva. Casa dumneavoastră… e trecută pe numele lui Vlad?
Corina s-a oprit din udat florile de pe pervaz.
— Nu, a spus. E pe numele meu. De ce întrebi?
— Așa, din curiozitate. Vlad mi-a zis că, oricum, într-o zi va fi a lui.
Corina a pus stropitoarea jos.
— Într-o zi, poate. Dar ziua aia nu e azi.
A închis telefonul și s-a așezat pe treapta din fața casei, uitându-se la livada de pruni, la gardul pe care vecinul îl tundea din nou, de data asta duminică dimineața, mai devreme ca de obicei.
Nu s-a supărat imediat. A lăsat gândul să stea acolo, ca aluatul la dospit, câteva zile bune, în timp ce continua să facă, mecanic, toate lucrurile pe care le făcea de obicei — compotul, prosopul, udatul florilor.
*
În august, Corina s-a dus la notarul cu care lucrase și pentru moștenirea de la mama ei — biroul de pe strada Craiovei, cu o secretară care ținea mereu radioul dat încet pe un post cu șlagăre vechi.
A cerut să afle exact ce acte are, ce poate face cu casa, cu economiile ei — nu mult, vreo cincisprezece mii de lei puși deoparte, plus o pensie de la fostul loc de muncă, unde fusese contabilă treizeci și unu de ani.
Notarul, un bărbat pe nume Sorescu, i-a explicat calm: casa e a ei, curată, fără sarcini. Poate face cu ea ce vrea. Poate lăsa testament. Poate, dacă dorește, s-o doneze cuiva chiar acum, cât e în viață.
Corina i-a mulțumit și a plecat fără să decidă nimic pe loc.
A decis abia peste o lună, într-o seară de septembrie, când Vlad a sunat s-o întrebe dacă poate „împrumuta" din economiile ei cinci mii de lei, pentru o reparație la mașina Ioanei.
— Îți dau înapoi luna viitoare, i-a promis el.
Corina s-a uitat pe fereastră, la copacul din curte pe care-l plantase chiar ea, cu mâinile ei, în anul în care Vlad terminase liceul.
— Nu, dragul meu. De data asta, nu.
— De ce? a întrebat el, surprins.
— Pentru că am folosit deja banii ăia. I-am dat avocatului.
— Ce avocat?
Corina a inspirat scurt, aerul de septembrie mirosind ușor a fum de la vecinii care ardeau frunze.
— Am făcut donație. Casa asta o las Fundației „Sf. Nicolae", cea care are centrul de bătrâni de pe strada Câmpului. Le-am dat și actele săptămâna trecută. Am semnat la notar.
La capătul celălalt s-a lăsat o liniște lungă, întreruptă doar de zgomotul unei uși trântite, undeva la Cluj, în apartamentul acela cu parchet din lemn masiv.
— Mamă, ce-ai făcut? Casa aia… era pentru mine, într-o zi.
— A fost pentru tine, cât ai avut nevoie de ea, a spus Corina, cu o voce fermă, dar fără urmă de furie. Ai vândut garsoniera bunicii fără să mă întrebi. Ai lăsat-o pe Ioana să mă sune să vadă dacă mai am ceva de moștenit. Casa asta a fost ultimul lucru pe care-l aveam eu. Și am decis să-l dau unde știu că rămâne, nu unde dispare într-un cont pe care nu-l văd niciodată.
— Poți anula donația, nu? a încercat el, cu voce mai mică.
— Aș putea. Dar n-o voi face.
Peste o zi, Vlad a venit la Pitești — de data asta singur, cu mașina lui veche, cea dinainte de SUV, pe care o ținea, se pare, „de rezervă". A bătut la ușă, dar Corina nu i-a deschis imediat. L-a lăsat să aștepte pe treaptă câteva minute, în timp ce ea scotea din sertar prosopul acela împăturit, îl netezea pe masă cu podul palmei și îl punea la loc — de data asta, definitiv.
Când, în sfârșit, a deschis ușa, i-a întins o copie a actului de donație, deja pregătită într-un dosar galben.
— Poți s-o citești, dacă vrei. E clar și legal. Nu mai e nimic de discutat.
Vlad a rămas în prag, cu dosarul în mână, uitându-se la copacul din curte, cel plantat de mâinile ei, care acum era mai înalt decât amândoi.
