Ioana a crescut într-o familie de farmaciști. Apartamentul lor din Brașov mirosea a antiseptic și a ceai de mușețel, iar fiecare lucru își avea locul lui imuabil. Mama ei, doamna Tereza, o femeie cu părul prins într-un coc perfect, nu suporta ideea de animale în casă. „Blană, miros, microbi”, repeta ea, strângând buzele subțiri de fiecare dată când Ioana se oprea în parc să mângâie un câine vagabond.
În clasa a patra, lângă Ioana a fost mutat Andrei, un băiat adus de la țară, dintr-o comună de lângă Sighișoara. Era tăcut, cu palmele pline de mici zgârieturi și un ghiozdan din pânză grosieră. Ioana îl privea cu o curiozitate pe care nu și-o putea explica. În a doua săptămână, pe când desena într-un colț al clasei, Andrei s-a apropiat și i-a spus fără niciun preambul:
— Tata e pădurar. Avem acasă o căprioară rănită la un picior. Se numește Florica.
Ioana a rămas cu creionul suspendat deasupra hârtiei. O căprioară adevărată, vie, într-o curte de om. Pentru ea, suna ca o poveste dintr-o altă lume.
Lunile au trecut, iar Ioana a început să-l asculte pe Andrei cu o sete pe care n-o cunoscuse până atunci. El îi povestea despre vulpile care veneau noaptea la coșul cu resturi, despre puii de bufniță căzuți din cuib, despre caii vecinului, mânjiți de noroi până la genunchi. Lumea lui era plină de respirații calde și inimi care băteau. Venirea verii a adus și ziua de naștere a Ioanei. Andrei a fost singurul coleg invitat.
În mijlocul sufrageriei imaculate, cu fețe de masă scrobite și tacâmuri aliniate milimetric, Andrei a pus pe jos o cutie de lemn cu mici găuri în capac.
— E pentru tine, a spus el, roșu la față.
Doamna Tereza s-a apropiat, bănuitoare. Când băiatul a ridicat capacul, din cutie s-a ivit un bot mic și negru, urmat de un ghem întreg de țepi cafenii.
— Un arici! a țipat Ioana, lăsându-se pe vine.
— E adevărat, a confirmat Andrei, zâmbind larg. Umblă noaptea și mănâncă gândaci. E foarte prietenos.
Privirea mamei a traversat camera ca un bisturiu rece. Nu a spus nimic atunci, de față cu musafirii, dar zâmbetul i s-a subțiat periculos. Ariciul a fost instalat provizoriu într-o cușcă veche de hamster, pe balcon. Toată noaptea, micul animal a făcut un zgomot infernal, răsturnând castronul cu apă și zgârâind pereții de plastic. Dimineața, când doamna Tereza a descoperit o dâră suspectă pe gresia de pe balcon, sentința a căzut fără drept de apel.
— Astăzi, animăluțul se întoarce în pădure, a anunțat ea, turnând dezinfectant direct pe urmă.
Tatăl Ioanei, un om blând, care de obicei evita conflictele, a dus-o pe fată și pe micul arici cu mașina până la marginea pădurii de lângă Tâmpa. Ioana a plâns în tăcere, privind cum ghemul țepos se topește în frunzele uscate.
Când Andrei a aflat, nu s-a supărat. Doar a privit-o cu înțelegere.
— Nu-i nimic, i-a spus el. Vino la mine, să-ți arăt cum stă un arici fericit, sub tufa de agrișe, nu într-o cutie.
Așa a început totul. În curtea casei părintești a lui Andrei, Ioana a descoperit paradisul: o cloșcă cu pui pufoși, trei pisici leneșe la umbra viei și o țarcă ce făcea turul grădinii pe jos, ca un paznic. A descoperit cum miroase fânul proaspăt. A văzut cum mâinile ei, obișnuite doar cu paginile cărților, puteau ține un iepure fără să-l strivească. Anii de liceu au trecut în aceeași bancă, uniți de un secret pe care nu-l spuseseră încă nimănui: iubirea pentru lumea necuvântătoarelor, care crescuse între timp într-un sentiment mult mai profund, legându-i pe ei doi.
În ultimul an, când a venit vremea să depună dosarele, Ioana a pus pe masă, în bucătăria imaculată de acasă, o foaie pentru Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj.
Mama a privit hârtia ca pe un păianjen veninos.
— Glumești, a spus doamna Tereza, fără inflexiuni în voce.
— Nu glumesc. Mă duc la Veterinară. Cu Andrei.
Tăcerea care a urmat a fost mai asurzitoare decât orice țipăt. Doamna Tereza s-a sprijinit de frigider, ducându-și mâna la piept, cu un gest teatral pe care Ioana îl mai văzuse doar la televizor.
— Vrei să mă omori? Să renunți la zece generații de pastile și siropuri, ca să umbli după vaci prin noroi?
— Eu nu renunț la nimic, a răspuns Ioana, strângând hârtia în mână. Descopăr altceva. Și îl am pe Andrei.
— Andrei! Sătucul de unde a venit, atâta știe, a izbucnit mama. Nu vezi că te trage în jos? Ce fel de viață e asta, într-un sat, cu ghetele pline de bălegar? Asta e răzbunarea ta pentru un arici aruncat acum o viață?
Atunci Ioana s-a ridicat. Nu mai era fetița care plângea după un arici. Era o femeie tânără, cu oasele tari și privirea clară.
— Nu e răzbunare, mamă. E dragoste. Și să știi că ne căsătorim. Anul ăsta. Facultatea o facem împreună, căsătoria la fel.
Tatăl ei, care tăcuse până atunci, a oftat prelung și a pus mâna pe umărul soției.
— Tereza, fată-mea e fericită. Nu vezi? S-a făcut mare.
Doamna Tereza a plâns o săptămână. S-a împăcat cu ideea abia în ziua nunții, văzându-l pe Andrei cum o privea pe fiică-sa. Nu era privirea unui băiat de la țară care vrea să fure o fată de oraș. Era privirea cuiva care aducea ofrandă o lume întreagă. Au absolvit amândoi cu note mari. Nu s-au oprit în Cluj, deși aveau oferte. Au luat drumul întors, spre satul părinților lui Andrei, unde un crescător de oi, un italian stabilit de zece ani în Ardeal, le-a oferit o casă modestă și un contract de colaborare.
Ioana calcă acum pe pământ ud în fiecare dimineață. Miroase a lână, a fân și a dezinfectant de grajd — un alt fel de antiseptic, care nu mai strivește viața, ci o protejează. Intră în casă cu zâmbetul pe buze, obosită și fericită, iar Andrei îi iese înainte cu un prosop curat și o cană cu apă rece. Într-o seară de toamnă târzie, după o fătare dificilă la o oaie din turmă, a intrat în bucătărie și l-a văzut pe Andrei jucându-se cu băiețelul lor, Ștefan. Copilul chicotea, încercând să prindă o jucărie de pluș. Andrei a ridicat privirea spre ea și, fără niciun cuvânt, i-a zâmbit.
A doua zi, băiatul a găsit ceva lângă tufa de trandafiri. A intrat în fugă în bucătărie, cu obrajii ca două mere roșii.
— Mama! Uite! a strigat el, deschizând pumnii mici și murdari.
Un pui de arici, cât o nucă, se foia speriat în căușul palmei lui. Ioana l-a privit o clipă, apoi a izbucnit în râs, un râs limpede, care s-a auzit până la poartă. S-a lăsat pe genunchi, în iarba udă, și i-a spus băiatului, în timp ce ariciul își scotea curajos botul să adulmece libertatea:
— Vezi? E unul adevărat.
