Nu am ajuns acasă. Am deschis plicul chiar în liftul spitalului județean din Brașov, între etajele trei și doi. Doamna asistentă-șefă îmi strânsese mâna la ieșirea din tură și îmi șoptise: „Doina, uită-te înăuntru. Dar după ce pleci de aici.” Nu am mai avut răbdare. Am rupt colțul plicului galben cu degetele încă umede de la spălat și am scos o foaie albă, împăturită în două.
Era un contract de vânzare-cumpărare. Casa mea. Pe numele lui Radu, băiatul meu. Jos, ștampila notarului era deja aplicată. Notarul — coleg de liceu cu Radu. Lângă ștampilă, un bilețel galben, scris cu litere mari, cunoscute: „Tanti Marioara, pune-i-o Doinei la semnat printre hârtiile de pensionare, că ea semnează fără să se uite.”
Am rămas cu spatele lipit de peretele rece al liftului. Ușile s-au deschis la parter, dar nu am ieșit. M-am uitat din nou la foaie. Peste tot, în mintea mea, auzeam vocea nurorii mele, Bianca, de cu o săptămână în urmă: „Doamna Doina, noi vrem să vă mutăm în căsuța de vară din spatele curții. E mai liniște pentru dumneavoastră. Iar noi, în casa mare, avem nevoie de spațiu pentru copil.” Nu era o întrebare. Era o informare.
Am ieșit din lift și am luat autobuzul 36 spre casă. M-am așezat lângă geam și am numărat stațiile fără să le văd. Pe bancheta din față, o fetiță îi arăta mamei ei un desen. Mama i-a șters o urmă de creion de pe obraz și a pupat-o pe frunte. Mi-am întors privirea spre geam și am simțit cum mi se strânge ceva în piept. Eu, la vârsta ei, îl duceam pe Radu în fiecare dimineață cu sania până la grădiniță, când troleibuzul nu pornea din cauza zăpezii. Îi puneam mănușile mele peste ale lui, ca să nu-i înghețe degetele.
Ușa apartamentului s-a deschis și am intrat într-o baie de sunete. Din sufragerie, televizorul bubuia o emisiune cu manele. Dinspre bucătărie, Bianca vorbea tare la telefon, iar din camera lui Radu se auzeau pocnete de tastatură. Niciun „bun venit”.
Pe masa din bucătărie era o caserolă cu resturile de la prânz. Lângă ea, o cutie întreagă de smântână de la Fabrica de Lapte Brașov, din care se scosese deja cu lingura direct, fără farfurie. Lingura zăcea pe fața de masă curată, într-o baltă albă. Am simțit un val de silă fizică. Nu pentru lingură. Ci pentru faptul că exact așa se comportau cu mine. Fără farfurie. Fără margini. Fără măcar politețea de a mă întreba dacă mi-e foame.
M-am dus în camera mea. În colț, mașina de cusut Singer, cu pedala ei din fier forjat, stătea acoperită de hainele călcate ale Biancăi. Pe vremuri, la lumina unui bec chior, pedalam noaptea la ea. Făceam rochii la comandă pentru doamnele din centru, ca să-i pot lua lui Radu primul calculator. Acum, pe capacul de lemn lustruit, erau urme de ceașcă. Cineva își pusese cana fierbinte direct pe ea, fără suport.
Seara, Radu a venit la mine în cameră. S-a așezat pe colțul patului, ca și cum ar fi fost un musafir grăbit.
— Mamă, de mâine, cum nu mai mergi la spital, ne ocupăm de acte. Am vorbit cu evaluatorul. Casa valorează în jur de două sute optzeci de mii de lei. O trecem pe numele meu, și pe tine te trecem în bugetul familiei. Îți dăm noi bani de piață și de cafea. Nu ai tu nevoie de conturi și bătăi de cap.
— Adică pensia mea să vină la tine? l-am întrebat, privindu-l drept în ochii lui căprui, atât de asemănători cu ai tatălui său, plecat de lângă noi când Radu avea cinci ani.
— Păi noi suntem o familie! a intervenit Bianca din prag, mestecând o gumă. Cumpărăm toți de mâncare la comun. Nu are sens să stai dumneata să socotești fiecare leu. Și, oricum, noi o să avem grijă de tine.
Ultimele patru zile au fost o repetiție generală pentru cum și-ar fi dorit ei să-mi trăiesc restul vieții. Dimineața, Bianca îmi lăsa pe frigider o listă de cumpărături și un plic gol, cu un smiley face desenat. „Rezolvați, că noi suntem la muncă.” Am cumpărat pâine, brânză, ouă, șervețele, tot din economiile mele de asistentă medicală. Salariul de o viață. Se întorceau seara și întrebau doar dacă mâncarea e gata. Niciun leu nu mi s-a dat înapoi.
Astăzi, punctul final a venit devreme. Radu a intrat peste mine fără să bată.
— Mamă, facem și noi un copil. Camera asta e cea mai luminoasă. Am chemat un băiat să zugrăvească. Mutăm lucrurile tale în debaraua de lângă bucătărie. Am măsurat, intră un pat de o persoană și o noptieră. O să fie cochet.
— Și mașina de cusut? l-am întrebat eu.
— Aia vechitură? O ducem la gunoi. Nu te mai apuci tu acum de cusut la șaizeci și cinci de ani. Ce să mai coși?
Atunci am simțit cum gheața din mine se transformă într-o hotărâre limpede. Fără furie, fără tremur. Ca atunci când pui diagnosticul corect după zeci de analize greșite.
— Bine, i-am zis. Adu-mi și mie hârtiile alea de care ziceai. Cele de la bancă, de la tanti Marioara. Să le semnez și eu, să nu te mai port pe drumuri.
Radu a zâmbit. Un zâmbet pe care îl știam de când era mic și credea că a păcălit pe cineva.
— Așa te vreau! Imediat vin.
S-a întors cu un dosar. Mi l-a întins și mi-a pus un pix în mână. Pixul mirosea a parfumul lui. Un parfum scump, cumpărat de mine de ziua lui, cu trei luni în urmă.
Am deschis dosarul. Am scos contractul pe care îl văzusem deja în lift. L-am pus pe masă, l-am netezit cu palma.
Și l-am rupt.
Încet. Pe mijloc. Apoi jumătățile peste jumătăți. Patru bucăți. Sunetul hârtiei groase rupându-se a umplut camera.
Radu a încremenit. Pixul i-a căzut din mână și s-a rostogolit pe podea.
— Ai înnebunit? Ce faci? a urlat el, cu venele gâtului umflându-se.
— Tai cordonul, i-am răspuns ridicându-mă în picioare. Am fost asistentă patruzeci de ani. Știu cum se taie.
— Ți-ai ieșit din minți! a țipat Bianca, făcând un pas înapoi, ca și cum aș fi putut s-o contaminez.
Am tras sertarul biroului. Am scos o mapă transparentă, groasă. Înăuntru era extrasul de carte funciară.
— Casa asta e pe numele meu, am spus, calmă. Doar pe numele meu. Tu, Radu, ai avut o viză de flotant când te-ai mutat aici cu Bianca. Ți-a expirat acum cinci luni. Nu ai reînnoit-o. Am așteptat să văd ce o să faci.
Fața lui s-a albit. Nu mai avea culoare, ci o nuanță de var nestins.
— Vrei să ne dai afară? ne dai afară pe mine și pe soția mea?
— Nu vă dau afară, i-am zis. Vă dau drumul.
Am pus mapa pe masă.
— Două săptămâni. Atât aveți la dispoziție. Vă mutați unde vreți. Chirie, la părinții Biancăi, unde doriți. Dar nu aici. Am vorbit deja cu un avocat. Nu mai am nevoie de pixul tău.
Bianca a izbucnit în plâns. Un plâns teatral, cu sughițuri. Radu a trântit ușa casei de a crăpat tencuiala din hol.
Și, într-un final, a fost liniște.
Două săptămâni mai târziu, în fața porții erau trei valize și câțiva saci negri de gunoi plini cu haine. Radu nu m-a privit în ochi. A aruncat cheia pe jos, pe ciment, și s-a urcat în mașina încărcată, fără să-și ia rămas bun. Bianca nici măcar nu a ieșit din mașină.
Am ridicat cheia de jos. Am intrat înapoi în casă și am închis ușa. Am tras zăvorul.
În camera mea, am dat la o parte hainele de pe vechea mașină de cusut. Am șters cu o cârpă umedă cercul lăsat de cana cu cafea. Am coborât pedala de fier, am apăsat-o ușor cu talpa piciorului gol. Roata din spate a scârțâit ușor, ca o pisică bătrână care se trezește după un somn lung.
M-am așezat pe scaun și am început să cos o față de pernă nouă. Nu pentru cineva. Pentru patul meu.
Ziua următoare, am sunat la un lăcătuș. Am schimbat yala de la ușă, am pus un sistem nou, cu butuc de securitate. Cinci sute de lei. Cea mai bună investiție din viața mea. Când am încuiat prima dată cu cheia nouă, am zâmbit. Era pentru prima dată când nu lăsam ușa descuiată, în caz că „băiatul are nevoie”.
Radu a sunat după o săptămână. Vocea îi era joasă, reținută.
— Mamă, ne-ai lăsat pe drumuri. Chiar nu-ți pasă deloc de nepotul tău?
— Ba da, i-am spus, punând mâna pe clanța ușii mele, acum încuiate. Tocmai de-asta fac ce fac. O să-l învăț și pe el, când o fi mare, să nu intre niciodată peste o femeie fără să bată la ușă.
Am închis apelul și m-am dus în bucătărie. Am deschis frigiderul și am scos o caserolă nouă, pe care scria cu markerul: „Doina”. Am mâncat direct din ea, cu lingura. Fără farfurie. Era mâncarea mea, în casa mea.
Afară, tramvaiul 36 trecea pe șine, zguduind ușor geamul. O vecină își striga copilul de la geam. Am băut o gură de compot rece și am privit pe fereastră cum se aprind luminile în blocurile de vizavi. M-am gândit că a doua zi trebuie să merg la piața Star, să-mi iau niște fire de bumbac. Am un proiect nou de cusut. E un model cu flori de câmp, l-am văzut într-o revistă. O să-mi iasă foarte frumos. Am timp.
