Andrei se sprijini de balustrada șubredă a podului și își șterse palmele transpirate pe blugi. Privi în jos, spre apa învolburată a Bicazului, care vuia la douăzeci de metri sub tălpile lui. O forță rece, înspumată, care înghițea tot ce atingea. Inspiră adânc. Aerul mirosea a brad și a piatră udă. Perfect. Exact cum își imaginase.
Lângă el, Ioana înainta prudent, bastonul alb lovind ritmic scândurile. Fiecare pas era calculat, precis. Un miracol al obișnuinței, își spuse Andrei. Opt ani de când un accident vascular o lăsase în întuneric total. Opt ani în care el jucase rolul soțului devotat. La petreceri, la birou, o ținea de braț, îi aducea paharul cu apă, îi ștergea o firimitură inexistentă de pe buze. Toată lumea îl compătimea. „Sărmanul Andrei, ce bărbat minunat, ce sacrificiu.”
Dar nimeni nu știa că Pensiunea „Ceahlăul”, cu cele douăsprezece camere și livada de meri din spate, valora aproape jumătate de milion. Și că actele erau doar pe numele ei. Moștenire de la tatăl ei. Un bătrân ursuz care nu-l plăcuse niciodată pe Andrei. „Dacă divorțezi, pleci cu ce-ai adus,” îi aruncase odată bătrânul, cu un zâmbet subțire. Cuvintele alea îi răsunau în cap de cinci ori pe zi. Divorțul nu era o opțiune. Dar văduvia… văduvia însemna totul.
— Mai e mult, Andrei? întrebă Ioana, oprindu-se. Vocea îi era liniștită, dar degetele se albiseră pe mânerul bastonului.
— Puțin, iubito. Vreau să simți golul ăsta de sub picioare, e electrizant. Hai, ține-te de brațul meu.
Ea zâmbi ușor. Un zâmbet cald. Întinse mâna și el i-o prinse. În buzunarul de la piept, telefonul era setat pe apel rapid către Salvamont. Scenariul era scris deja: „A călcat pe o scândură putredă… am încercat s-o prind… m-a tras și pe mine, dar… Doamne, n-am mai putut…”
Ajunsese aici cu o zi în urmă, după ce citise pe un forum de hiking că Pasarela din Cheile Bicazului era închisă circulației, așteptând o reparație care nu mai venea. Un amănunt pe care nu-l împărtășise cu nimeni.
Se opriră la mijlocul podului. Vântul le flutura hainele. Andrei privi în stânga, în dreapta. Cheile erau pustii. Un nor acoperi soarele. Chiar în clipa aia, se gândi el. Acum.
Îi dădu drumul la mână.
— Ioana, stai o secundă. Îți fac o poză. Tu cu munții în spate.
Ea încremeni, ușor stingheră. Andrei făcu un pas în spate, prefăcându-se că își caută unghiul perfect. Mușchii picioarelor i se încordară. Nu respiră. Apoi făcu doi pași repezi.
Dar Ioana auzise ceva. Un scârțâit de talpă pe lemn, imediat în spatele ei. Un pas prea apăsat, prea brusc pentru un om care spunea că face poze. Două zile mai devreme, recunoscuse același ritm în grădină, când Andrei venise pe furiș să o observe fără să știe că ea distinge de-acum siluetele. Mușchii ei reacționară înaintea gândului. Când palmele lui o loviră sub omoplați, ea era deja pe vârfuri, ușor aplecată, contractată. Corpul i se proiectă peste balustrada joasă, dar nu ca un sac – ci ca un proiectil oblic, care mușcă din apa învolburată la un unghi mai puțin fatal.
Țipătul scurt, ascuțit, fu înecat instantaneu de vuietul apei. Bastonul alb rămase agățat de o funie ruginită. Andrei rămase nemișcat, ascultând. Apoi un plescăit surd, departe, jos.
Gata.
Își scoase telefonul. Degetele îi tremurau, dar de adrenalină, nu de groază. Formă numărul. Vocea îi ieși perfect imitând panica. Vorbea sacadat, gâfâind:
— Vă rog… soția mea… nevasta mea e oarbă, a căzut… a alunecat de pe podul din Chei, repede…
Închise. Rămase nemișcat o secundă, cu ochii la șuvoiul de sub el. Simți o ușurare animalică, fierbinte, cum nu mai simțise de ani de zile. Nicio anchetă nu va putea dovedi contrariul. Era un accident previzibil, chiar inevitabil.
Ceea ce Andrei nu știa era că Ioana nu mai era oarbă.
Vindecarea începuse cu trei luni în urmă, la clinica privată din Cluj, unde mergea marțea și joia, la ora 9:30 fix, pentru un tratament experimental cu celule stem – 1.200 de euro pe săptămână, scoși din contul ei personal. La ședința a cincea, într-o joi dimineața, o pată galbenă pâlpâise în ceața din fața ochilor ei. Doctorul Moraru i-a spus să nu se entuziasmeze. Dar după încă două săptămâni, contururile au început să se deslușească. La o lună distanță, putea vedea siluete. La cinci săptămâni, detalii. Într-o seară de marți, 14 septembrie, stând întinsă lângă Andrei, i-a observat cu o claritate șocantă expresia plictisită, aproape dezgustată, în timp ce se uita la telefon. Nu era chipul unui soț epuizat. Era fața unui om prins într-o capcană.
A ales să nu spună nimic. Înainte de a-și recăpăta vederea, auzise bârfele, remarcile lui aruncate la telefon când credea că ea doarme. Și, mai ales, găsise un plic pe biroul lui, de la o agenție de turism din Piatra Neamț, cu un bilețel pe care scria doar: „Cheile Bicazului – Pasarela părăsită – traseu recomandat”. O simplă căutare pe Google i-a dezvăluit că pasarela respectivă era închisă de doi ani și fusese subiectul unui articol publicat în „Adevărul” local, „Capcana morții pentru turiștii neatenți.”
În dimineața excursiei, îmbrăcase pe sub jachetă o vestă de salvare gonflabilă subțire, pentru rafting, cu declanșare automată la presiunea apei. O cumpărase cu trei săptămâni în urmă de la Decathlon, 279 de lei. Nimic altceva. Doar vesta și două decenii de caiac de performanță în spate. Fusese campioană națională la juniori, 1997, proba de slalom. Apa nu era dușmanul ei, chiar și după opt ani de întuneric. În buzunarul interior, plastic etanș, un telefon mobil vechi – un Nokia 3310 care rezista la orice – și 200 de lei.
Când palmele lui Andrei au lovit-o și ea s-a proiectat peste balustradă, căderea n-a fost controlată — a fost o aterizare oarbă, un șoc brut. Lovitura cu spatele de apă i-a tăiat respirația. Apa, 4 grade Celsius, i-a strâns plămânii ca o menghină. Dar senzorul vestei a detectat presiunea și cartușul de CO2 a umflat-o instantaneu. A ieșit la suprafață la douăzeci și ceva de metri în aval, tușind, amețită, cu sânge în gură de la o buză spartă. S-a agățat de o rădăcină și a stat nemișcată, cu ochii închiși, cinci minute bune. Pulsul bubuia 140.
Apoi a plutit, lăsându-se dusă de curent până la doi bolovani plați unde apa era mai domoală. Acolo a ieșit singură pe mal, fără niciun emițător. Nimeni n-o aștepta cu duba. Doar ea, vesta udă și telefonul înfoliat. A format numărul prietenului ei, Matei, care locuia la 40 de kilometri distanță, în Bicaz-Chei. I-a spus doar atât: „Sunt pe mal, sub podul mare. Vino. Și adu un hanorac uscat și niște ceai. Nu suna pe nimeni.”
Două ore mai târziu, Andrei se afla pe marginea șoselei, explicând salvatorilor că nu mai are aer, că șocul l-a paralizat. Câțiva se aventuraseră pe malul apei, fără speranțe. Un polițist de la postul din Bicaz-Chei i-a luat o declarație sumară, bătându-l pe umăr.
— Domnule, căutăm, dar debitul râului e foarte mare astăzi… șansele sunt minime.
Andrei își plecă fruntea, smerit. Își șterse un ochi cu dosul palmei. „Doamne, ce tragedie.”
Două zile mai târziu – sâmbătă seara, ora 18:45. Andrei s-a întors în pensiune. Gol. Pe masa din bucătărie, o cană cu ceai de tei, neatinsă, ultima băutură pe care Ioana o pregătise joi dimineață. Se turnă un whisky – Johnnie Walker Red, sticla de 50 de lei din Supermarket – două degete, fără sifon. Nimeni nu-l bănuia. Încă o săptămână de hârțoage, și fiecare colț al acestui loc va fi al lui. Chiar în clipa în care ducea paharul la gură, auzi un zgomot la ușa de la intrare. Un declic metalic. Cheia.
Ușa se deschise larg. Pe prag, cu părul încă ud de la ploaia de afară și o crustă subțire pe buza spartă, stătea Ioana. Nu se sprijinea în niciun baston. Ochii ei, care fuseseră stinși timp de opt ani, erau acum de un căprui intens, pătrunzător. Fix asupra lui.
Paharul îi scrâșni între degete. Andrei se împiedică de scaunul din hol, dându-se înapoi. Fața i se goli de sânge. Bolborosi ceva, un sunet fără cuvinte.
Ioana nu zâmbi. Rămase cu mâna pe clanță, privindu-l. Apoi intră și închise ușa în spatele ei. Răsuci cheia. Gestul fu sec, aproape plictisit. Scoase din buzunar o cameră de corp neagră, o GoPro HERO8 cumpărată de la amanet cu 600 de lei cu o zi înainte, și o așeză pe noptiera din hol. Luminița roșie era deja aprinsă. Clipi.
Lui Andrei i se tăie respirația. Recunoscu modelul. O folosise și el la o nuntă, acum doi ani.
— E un film, spuse ea încet, cu o voce neutră, de om care explică ceva unui copil. Pe ăsta l-am pus pe memory stick. L-am trimis azi-dimineață, colet poștal, Cristinei. În pachet am pus și copia după antecontractul de vânzare al pensiunii. Ăla pe care voiați să-l perfectați după înmormântare. 238.000 de euro, nu? Și pozele din grădină.
Andrei se sprijini de perete. Trăgea aer pe nas, sacadat. Fața îi era de un alb străveziu. Pe frunte i se formaseră broboane mici de sudoare.
— Ioana… asta e o nebunie. Tu… tu nu poți dovedi nimic.
Ea ridică din umeri. Umeri de fostă caiacistă, încă puternici, încă drepți. Se întoarse, își trase un scaun de lângă cuier, un scaun vechi cu tapițeria ruptă pe colț, și se așeză. Nu se grăbea.
— Ba pot. Matei a sunat deja la poliția din Piatra. Le-a dat filmarea de pe pod. Camera era ascunsă sub jachetă, fixată cu scai. Am stat o oră în biroul lor joi seara, când tu erai aici și-ți storceai lacrimi la telefon cu Cristina. Au spus că o să vină.
— Minți! Uite, nu e nicio cameră, n-ai avut cum…
Ioana scoase din buzunarul de la geacă un pahar de unică folosință, mototolit, cu urme de ceai. Îl privi o secundă, absentă, apoi i-l arătă. Pe margine, scris cu marker negru: „Joi, 6:30 dim. – ultimul.”
— M-am întors să iau asta. Și să văd fața ta când înțelegi c-ai pierdut tot. Atât.
Afară, pe șosea, un girofar albastru se aprinse în ploaie. Nu urlă, doar lumină. Pată albastră pe perdelele bej. Andrei se uita fix la paharul de unică folosință, la cana de pe masă, la femeia din fața lui care respira calm, cu buza spartă și ochii vii. O liniște cenușie căzu în odaie. Niciun discurs. Niciun „ai încercat să mă ucizi”. Doar ploaia pe geam, paharul pe podea rostogolit, și un scaun vechi cu tapițeria ruptă pe colț.
