În magazinul de electrocasnice mirosea a plastic ieftin și a fierbințeală de la caloriferele expuse. Elena se oprise în fața unei mașini de spălat rufe cu tambur mare, care costa cam trei mii de lei. Cea veche cedase de dimineață, inundând baia, iar hainele copilului stăteau grămadă în lighean. Andrei stătea lângă ea, cu mâinile în buzunare, și se uita la anvelope pe telefon.
— Uite, asta e bună. Dăm jumate-jumate, ca de obicei, zise Elena arătând-o.
Soțul ridică privirea și rânji.
— Jumate? Tu stai cu orele la spălat, eu mă descurc cu mâna. E fix pofta ta. Vrei model scump — plătește singură. Eu îmi țin banii de ce am nevoie.
Elena strânse toarta genții. Discuția nu era prima, dar acum simți că trece o graniță.
— Deci mașina de spălat e moftul meu? Și faptul că maică-ta cere bani în fiecare lună pentru tratamente la Techirghiol e cheltuiala ta personală, nu?
Andrei o privi rece, ca pe un contabil prea insistent.
— Hai să ne înțelegem odată. Fiecare trăiește din salariul lui. Eu cheltui pe ce vreau, tu la fel. Întreținerea jumate, mâncarea jumate. Restul — fiecare pe cont propriu. Și las-o pe mama.
Elena înghiți. Cu o lună înainte refuzase să pună două sute de lei pentru cadoul nepoatei lui, iar acum se spăla pe mâini.
Cumpără mașina de spălat singură. Apoi își plăti singură dentistul, singură strânse bani pentru operația mamei ei. Doamna Maria avea nevoie de o proteză de șold, iar statul acoperea o parte, dar recuperarea, camera separată și orteza costau cinci mii de lei. Elena punea ban deoparte, renunțând la cafele și rochii noi. Andrei se prefăcea că nu vede.
Într-o seară de vineri, Elena stătea în bucătărie și refăcea calculele în minte. Îi mai lipseau șapte sute de lei, dar urma o primă trimestrială și se rezolvau toate. Telefonul vibră. Pe grupul comun cu soțul, un mesaj vocal de la doamna Tereza, soacra. Elena îl accesă.
— Andrei, Elena! Am găsit o ofertă la Băile Herculane, exact pentru tensiunea mea. Un sejur de douăsprezece zile, șase mii de lei, bani mărunți. Trebuie plătit până mâine, că se duc repede. Elena, tu ești cu strânsul, ai mereu pus deoparte. Plătiți-l, mamă, ce mai tărăgăneală? Andrei, vezi de ea, că strânge banii la ciorap. Sărut-mâna!
Un nod îi strânse gâtul. Șase mii de lei. Exact suma pe care o strânsese pentru mama ei. Nici măcar nu cerea, ci dispunea, de parcă avea datorie.
Din sufragerie, Andrei strigă:
— Ai auzit ce-a zis mama? Plătește mâine dimineață, să prindă loc.
Elena se ridică și se apropie de ușă.
— Vorbești serios? Ai zis că fiecare cu banii lui. Maică-ta, banii tăi.
Andrei lăsă televizorul din mână și se uită la ea ca la o copilă proastă.
— Compari sănătatea mamei cu o mașină de spălat? Ai înnebunit?
— Nu compar sănătatea, compar principiul. Tu l-ai impus. Nu plătesc. N-am bani disponibili.
Andrei strânse buzele și începu să tasteze furios pe telefon.
A doua zi dimineața, soneria zbârnâi insistent. Elena deschise și în prag o văzu pe soacră-sa, doamna Tereza, cu un pachet în mână, mirosind a parfum stătut și a ipocrizie.
— Am adus niște fursecuri făcute de mine, zise ea intrând fără să fie poftită.
Ocoli holul și se așeză la bucătărie, luând o ceașcă de pe masă ca la ea acasă.
— Tereza, știu de ce-ați venit. N-am cum să plătesc sejurul. Mama mea are nevoie de bani pentru operație.
Soacra își schimbă tonul instant. Zâmbetul îi îngheță, lăsând la vedere pomeții ascuțiți și ochii reci.
— Tu, măi fată, te legi de singurul băiat pe care-l am? El a glumit cu regula aia, iar tu, șerpoaico, cauți pricină ca să lași o bătrână pe drumuri.
— N-am inventat nimic, răspunse Elena calmă. Fiecare cu salariul lui. Chiar așa a zis.
Soacra se repezi și smulse de pe poliță o cutiuță cu bijuteriile Elenei.
— Uite câte ai! Și pentru mama lui nu ești în stare să dai un leu. Să știi că plata lui Dumnezeu e mare. Poate tocmai boala mamei tale e un semn…
Elena simți un fior rece. Ii luă cutia din mână, ferm.
— Plecați. Acum.
— Mă dai afară? Țipă femeia. Bine, o să vezi tu! Îl sun pe Andrei și te pune la locul tău.
Elena deschise ușa. Soacra ieși trântind-o și strigă pe casa scării:
— O să-ți pară rău, javră!
Peste o oră, Andrei intră ca o furtună cu cheile lui, năvălind în sufragerie.
— Cum ai putut s-o faci să plângă? Cine naiba te crezi? Transferă banii acum, am trimis numărul contului.
Elena stătea pe canapea, cu mâinile pe genunchi.
— Regula ta: fiecare plătește pentru ai lui. E mama ta. Ai salariul tău, plătește. Eu n-am bani.
Fața lui se congestionă.
— Ai înnebunit? Compari o cocioabă de electrocasnic cu sănătatea mamei mele? Ești o nesimțită afurisită! Adică eu nu însemn nimic pentru tine, dacă nu dai doi bani pe cel care te-a crescut practic?
— Tu ai spus, repetă Elena încet. Regula e a ta.
— N-am spus niciodată așa ceva! Urlă el. Aiurezi! Am împărțit doar mofturile, dar mama e sfântă!
Elena scoase domol telefonul, deschise o înregistrare și o puse pe masă.
— Aici e tot. Conversația din magazin și de după. Repetă, te rog, din banii cui trebuie întreținută familia ta, conform constituției noastre de familie.
Andrei îngheță. Apoi sări să apuce telefonul, dar Elena fu mai rapidă.
— M-ai înregistrat? Bolborosi el încercând să-i smulgă dispozitivul.
— Nu te apropia, spuse ea cu o voce de gheață. Sun la poliție. Amenințarea și violența în familie nu-ți fac cinste.
El se opri la un pas, gâfâind.
— Singură ai să rămâi pe drumuri. Apartamentul e comun, dar găsesc eu o cale să te scot fără un ban. Nimeni n-o să creadă că te-am lovit. Iar pentru jignirea mamei, o să plătești.
Își luă geaca și plecă trântind ușa.
Elena rămase cu telefonul în mână. Tăcerea bâzâia.
Sâmbătă, pe la zece, soneria sună iar, lung și apăsat. Prin vizor, Elena văzu o delegație: soacra, cumnata Alina, îmbrăcată într-un trening de firmă, și soțul ei, Valentin, un bărbat masiv cu ceafa lată. Veniseră fără să anunțe.
— Deschide, nu ne face de râs la vecini! Strigă Alina și ținu soneria.
Ușa apartamentului de vizavi se crăpă. Elena înțelese că vor face scandal pe palier și deschise. Cei trei intrară în hol fără să se descalțe.
— Auzi, nenorocito, Alina își puse mâinile în șolduri. Mama era să leșine din cauza ta. Noi te-am luat din noroi, milogiță, și tu ne umpli de noroi? Unde ai banii?
Valentin se postă lângă ieșire, blocând drumul.
— Băiatul o să te dea afară, adăugă soacra. Am mai văzut noi din-ăștia.
— N-am dat pe nimeni afară, zise Elena cu vocea ușor tremurândă. Pur și simplu nu plătesc concediul unei femei după regulile fiului ei. Mama mea așteaptă o operație, toți banii sunt acolo.
Alina înaintă spre geanta Elenei, lăsată pe scaun, și începu să saie prin ea. Elena se repezi, dar Valentin o prinse de braț și o azvârli pe canapea.
— Stai cuminte, îi șopti el.
Elena nu țipă. Scoase telefonul, atinse înregistrarea video și vorbi răspicat:
— Sun la poliție. Art. 192 din Codul penal — violarea de domiciliu. Ați intrat fără consimțământ. Art. 228 — tentativă de furt. Alina, scoate mâinile din geantă. Valentin, ești complice. Totul se filmează.
Alina rămase cu portofelul în mână, întorcându-se brusc spre cameră. Soacra se albi.
— Ne filmezi, târfo? Oprește acum!
— Opriți-vă voi și plecați, zise Elena fără să lase telefonul jos. Dacă nu, filmarea ajunge la secție. Verificăm cât iei pentru violare de domiciliu în grup.
Valentin dădu un pas înapoi, palid. Alina aruncă portofelul pe jos.
— Să te ia dracu! Andrei, ai fost prost că te-ai însurat cu șerpoaica asta.
Ieșiră val-vârtej. Soacra se opri o clipă, zâmbind răutăcios.
— Nu s-a terminat. Mâine vine poliția de la sector — spunem că m-ai lovit. Să vedem pe cine crede legea.
Elena închise ușa, o propti cu o comodă și se lăsă pe vine. Inima îi zvâcnea în gât.
Noaptea nu dormi. Andrei nu se întorsese, probabil stătea la maică-sa. Apartamentul părea străin. Pe la trei dimineața intră în camera pe care el o numea birou. În sertarul de jos al dulapului, sub dosare, găsi o mapă subțire. Înăuntru, extrase bancare pe care nu le văzuse niciodată. Un cont pe numele lui Andrei, alimentat regulat cu sume mari, de unde plecau transferuri lunare către „Alina Ionescu” — cumnata — cu mențiuni „ajutor”, „împrumut”, „rată mașină”. Un contract de împrumut de cincisprezece mii de lei, bani dați fără termen și fără dobândă.
Elena fotografie fiecare pagină, cu o limpezime rece. În timp ce ea strânsese bănuț cu bănuț pentru mama ei, Andrei își întreținea propria familie pe ascuns, refuzând o mașină de spălat pe motiv de buget separat. Se simți ultima roată la căruța altora.
A doua zi luni, se duse la un cabinet de avocatură din centrul vechi, recomandată de o prietenă. Doamna Ruxandra Popescu, o femeie de vreo cincizeci de ani, cu o privire ageră, o ascultă fără să scrie, apoi vorbi liniștit:
— Conform Codului familiei, nu aveți nicio obligație legală față de soacră. Apartamentul cumpărat în timpul căsniciei e bun comun. Transferurile ascunse către sora soțului, împrumuturile fără acordul dumneavoastră, constituie o înstrăinare a veniturilor comune și vă permit să cereți o cotă majorată la partaj. Înregistrarea cu tentativa de furt și violarea de domiciliu e probă pentru o plângere penală. Dacă rudele soțului au antecedente, vor fi mai reținute.
Fix atunci sună telefonul. Ecranul afișa „Andrei”. Avocata încuviință, iar Elena puse pe difuzor.
— Dacă până mâine dimineață nu primește mama banii, nici să nu te mai întorci. Am și chemat un lăcătuș, își schimbă încuietorile, șuieră vocea lui. Cară-te din apartamentul meu.
Doamna Ruxandra notă repede pe un bilețel: „Art. 206 — amenințare. Consemnați.”
— Am înțeles, răspunse Elena calm. La revedere.
Închise.
— Singur v-a dat muniție. Nu părăsiți domiciliul. Schimbați dumneavoastră încuietorile, pe cheltuiala soțului. Eu redactez cererea de ordonanță președințială pentru folosința locuinței și plângerea penală.
Elena ieși de acolo cu un dosar sub braț și o certitudine nouă.
Ajunsă acasă, descuie cu cheia ei. În sufragerie, pe canapea, stăteau Andrei, soacra, Alina și Valentin. Pe măsuța de cafea erau cești murdare, scrumiera plină. Mirosea a fum și transpirație rece. Toți se uitară la ea ca la o pradă.
— Te-ai hotărât? Mugì Andrei. Banii pe masă sau dispari. Mâine vin băieții cu drugii.
Soacra adăugă, mieroasă fals:
— Fă cum trebuie, plătește și uităm tot. E spre binele tău.
Elena își puse geanta pe un scaun și deschise dosarul.
— Plătesc sejurul. Chiar acum. Cum ai cerut.
Soacra înflori.
— Păi vezi? Trebuia doar să vorbim mai apăsat!
Elena ridică mâna.
— Dar mai întâi, tu, Andrei, semnezi acest acord de partaj. Aici recunoști conturile ascunse și transferurile către Alina ca fiind bunuri proprii, la care eu nu am pretenții. De asemenea, îți asumi în totalitate cheltuielile cu mama și sora ta. E redactat notarial.
Andrei smulse hârtiile, le parcurse și se albi la față.
— Ce transferuri? De unde știi?
— Din mapa din biroul tău. Am văzut extrasele. Dai lunar mii de lei la Alina, în timp ce pe mine mă strângi cu regula ta. De fapt, banii mei sunt comuni când e vorba de familia ta, nu?
Alina se înecă cu cafeaua. Valentin încremeni. Soacra sări drept în picioare.
— Nu-l șantaja, javră!
— Nu e șantaj, replică Elena liniștită. E o alegere. Ori semnezi să clarificăm responsabilitățile legal, ori documentele ajung la instanță, iar filmarea cu Alina scotocind prin portofelul meu, la poliție. Sejurul și-l plătește fiul tău din economiile lui. Iar banii mei ajung la mama mea.
Andrei mototoli colile și le trânti de perete.
— Ai înnebunit? Nu semnez nimic. Mai bine…
Făcu un pas spre ea, dar Alina țipă brusc:
— Stai, Andrei! Are filmare! Valentin, a zis de poliție! Am o condamnare cu suspendare pentru scandalul ăla, dacă mă reclamă, intru la pușcărie!
Valentin se sculă, trăgând-o de braț.
— Alina, ce tot spui? Doar am amenințat-o.
— Prostule! Ne-a înregistrat cum am intrat peste ea! Nu vreau belea! Frate, tu ai zis că e o oaie și face ce-i spunem. Rezolvă, că pe mine nu mă bagi la răcoare!
Soacra se uita de la unul la altul, pierzându-și siguranța.
— Andrei, spune ceva!
Andrei strânse pumnii, privind-o pe Elena cu ură. Ea stătea dreaptă, cu mapa la piept.
— Nu vreau să băgați pe nimeni la închisoare. Vreau să fiu lăsată în pace. Tu, Andrei, pleci la maică-ta. Divorțul îl facem civilizat. Apartamentul se vinde și se împarte. Nu am pretenții la transferurile tale dacă le recunoști ca bunuri proprii. Și sejurul îl plătești singur.
Alina îl trase de mânecă, șoptind isteric:
— Semnează, naibii, că vezi ce iese. Apoi vedem noi.
Andrei o privi lung pe sora lui, apoi pe maică-sa, apoi pe Elena. Fără un cuvânt, se întoarse și ieși pe coridor. Soacra alergă după el.
— Andrei, ce faci? Dar sejurul?
Alina și Valentin își luară sacoșele și se îndreptară spre ușă. Alina îi aruncă Elenei o ultimă săgeată:
— O să regreți.
Ușa se trânti.
Elena rămase singură. Se așeză încet pe scaun și își trase sufletul. Apoi scoase inelul de pe deget și îl puse pe masă. Sub el, pielea era albă și subțire.
O săptămână mai târziu, Andrei își luase lucrurile și plecase. Cererea de divorț fu depusă de ambele părți, dar cea a Elenei venise prima. Plângerea penală pentru violarea de domiciliu și amenințare fu înregistrată, dar fără insistență — doar ca dovadă. Cu extrasele ascunse, instanța stabili o cotă majorată pentru ea. Alina dispăru din peisaj, iar soacra își vărsa veninul pe internet, publicând texte despre „nora vrăjitoare”, fără ecou.
Într-o dimineață de mai, Elena stătea pe balconul unui apartament mai mic, dar al ei, și privea chitanța de plată pentru recuperarea mamei. Suma era virată integral. Telefonul zbârnâise de câteva ori — un apel de la Andrei, pe care îl respinse. Apoi veni un mesaj pe care îl ascultă cu calm.
— Ai distrus o familie pentru niște amărâți de șase mii de lei! Scrâșnea vocea lui.
Elena înregistră un mesaj și trimise la rândul ei:
— Nu, dragul meu. A distrus-o cel care a zis că fiecare trăiește din salariul lui. Eu doar am început să trăiesc așa. Adio.
Blocă numărul și puse telefonul pe masă. Bătu vântul și aduse miros de salcâm înflorit. Nu se uita înapoi.
